Copiii spun lucruri trasnite V

Surorile Ilie

Mici, am fost niște copii model; așa ne laudă părinții. Dacă ați văzut vreodată o familie cu copil trecând, să zicem, vara, pe lângă un stand de înghețată, și plodul începând să se smucească de parcă ar fi posedat de un drac mic, urlând din toți bojocii: - Vreau înghețată, luați-mi înghețată, de ce nu-mi luați înghețată?, înseamnă că puteți înțelege cum eram noi încât eram considerate model. Liniștite și mulțumite cu ceea ce părinții puteau să ne ofere în limitele bugetului și ale bunului simț. Uite o dovadă (foto stânga), să vă convingeți ce îngerași eram.

Familia Ilie

Ai noștri ne repetă și acum aceeași poveste, cu două tinere familii cu copii, ei și niște amici de-ai lor, mergând în vara lui ’90 la mare la Venus. Seara ieșeam la plimbare, noi două elegant gătite în rochițe (presupun că ornate ca bradul de Crăciun, dar ei nu vor să recunoască), ținându-ne toți patru de mânuță, ca o familie frumoasă și fericită ce am fost (foto dreapta) și suntem; ceilalți părinți cărându-și chinuiți copiii în cârcă, în brațe, după gât sau sub braț, ca pe ziarul de dimineață. Treceam pe lângă parcul de distracții, atracția locului, și ne puneau doi câte doi în călușei și ne învârteau și zguduiau bine până se oprea. Atunci începea distracția adevărată, cu ceilalți doi plozi începând să chirăie și să se zvârcolească precum broasca în laborator: - Încă o dată, mai vreeeem, încă o tură! Emoționat, tata și acum ne mai povestește cum, atunci când se oprea tiribomba, noi ridicam cuminți mânuțele spre ei, să vină să ne ia. N-am vrut să-i stricăm bucuria, așa că nu i-am spus niciodată că ne venea leșin de la atâta luminițe și învârtecușuri, așa că dinainte să ne suim acolo noi abia așteptam să ne scoată din călușeii groazei. :P

Dragi anumiti parinti, sunteti prosti

Mai deunăzi am dat întâmplător peste niște articole haioase (le-am căutat, dar nu le mai găsesc) în care niște mămici bloggerițe povesteau ce sfaturi primesc ele de la babele de pe stradă / din parc / de oriunde atunci când ies cu copiii la plimbare. De la "Pune-i căciulița în cap că e prea frig" până la "Scoate-i căciulița din cap că e prea cald" și de la superstiția de a nu tăia unghiile nou născutului, să nu-i fugă norocul, până la cea de a-i pune copilului nebotezat un cuțitaș sub pernă, să-l apere de duhuri rele, le-am citit pe toate și m-am amuzat copios. Le-am dat dreptate mămicilor respective când spuneau că nimeni nu îi vrea binele copilului mai mult decât părinții și că aceștia știu ce e cel mai bine pentru copilul lor (asta până la vârsta la care copilul începe să creadă că știe sau chiar știe el însuși ce e mai bine pentru sine). Și am crezut asta până când m-am uitat pe geam și am constatat cu stupoare că unii părinți - iertat să-mi fie că o zic așa pe șleau - sunt chiar proști. Acum să vă explic ce mă face pe mine, persoană care abia rezistă 5 minute în preajma unui borac, să mă revolt în acest fel.

Tabu: parinti care isi pupa copiii pe buze

Foto via

Când eram mici-mici, locuiam cu bunicii într-o casă pe care o împărțeau cu o bătrânică foarte simpatică (o doamnă foarte distinsă de altfel, nevastă de mare bancher de pe vremuri și femeie bine la tinerețea ei). Vecina noastră, Nia pe numele ei, Dumnezeu s-o odihnească, primea o dată pe an vizite de la rudele din străinătate, în special din Germania. Ba o verișoară, ba o nepoată, dar într-un an și-a anunțat vizita chiar sora ei, o băbuță la fel de atomică, level Nazi. La sosirea doamnei, ne-am aliniat sub formă de comitet de primire la ușa casei, ăi bătrâni mai în spate, noi, copiii, mai în față, să prindem bine creatura în toată splendoarea ei (căci pe vremea aia oricine venea din străinătate era mai rar decât o rocă de pe Lună). A ajuns mașina, s-a dat jos nemțoaica și s-a dus glonț la sora ei, cu care s-a ștampilat ... direct pe gură. Șoc și groază pentru noi, copiii, care am căscat ochii și ne-au căzut fălcile ca în Tom și Jerry, și așteptam ca din secundă în secundă să ne acopere bunica ochii ca atunci când se pupau Bobby și Pamela la televizor.

Cutia de pantofi II

Așa cum stă bine unui om civilizat, după ce chemi oamenii la acțiune și le ceri să dea, e frumos să le dai și tu înapoi măcar mulțumiri pentru că au răspuns strigătului tău. Așa că articolul acesta este unul de mulțumiri și felicitări către toți cei care s-au implicat în proiectul ShoeBox 2012 desfășurat la Craiova. Faptul că o parte dintre aceștia s-au alăturat la îndemnul meu nu poate decât să mă facă mândră și fericită. S-au strâns multe cutii cu cadouri care vor ajunge zilele următoare, prin grija celor de la Rotaract Craiova, exact la copiii care au cea mai mare nevoie de ele.

Ca să nu mai lungesc vorba, în ordinea de pe tricouri, aș vrea să îmi scot pălăria în fața următoarelor persoane:

Copiii spun lucruri trasnite III

         Băile Olănești, parcul central, pe înserat. Pe o băncuță, o mămică începe să-și strângă calabalâcul: hăinuțe, jucării, sticle de suc, ambalaje de pufuleți. Îl strigă pe puștanu-i de 5-6 ani să vină să îi dea puloverul pe el ca să plece acasă. Copilul stă la câțiva metri distanță, în boscheți, și strigă la ea cât îl țin puterile:

- Nuuu, vleau să ne mai jucăm! Vinoooo!

          Mama, vizibil iritată, ridică tonul:

- Nu mai țipa și treci imediat încoace!

          Copilul, parcă sfidând-o, continuă să urle:

- Nuuuuu (un țipăt prelung, cu mulți u, probabil)! 

          Din doi pași mama e lângă el, îl ia pe sus și îl pune pe bancă.

- File-a dlacu să fii!, zice puștiulică hotărât.

        Două perechi de palme urmate de o liniște monumentală. Parcă tot parcul a tăcut. Ne ridicăm biniiișor și ne îndepărtăm, de teamă ca râsul nostru să nu disturbe atmosfera...

Madam Castron

Spock

          Oribilă freză, cea urâtă de toți copiii, cunoscută și sub numele de castron. Acum vreo 20 de ani, pe vremea când locuiam cu bunicii pe o frumoasă stradă cu nume de bard din Craiova, bunica ne-a arătat o vecină care purta cu mândrie o astfel de tunsoare. Doamna, trecută bine de prima tinerețe, își etala cu atâta fală castronul alb din cap, încât bunica, spre a ne convinge să adoptăm mai lesne tunsoarea vremii, ne-a spus că bătrânica se numește Madam Castron și că, fiind o vedetă (niciodată n-am înțeles ce fel de vedetă) la viața ei, ar trebui să ne lăsăm și noi căprite (cebăluite, cum ar zice mama) pentru a fi în pas cu moda. Zis și făcut, așa că al șaselea an de viață l-am întâmpinat arătând ca un Spock în miniatură, dar mândră că puteam semăna și eu, cât de puțin, cu celebra Madam Castron.

          Anii au trecut, a trecut și moda, noi am crescut, iar Madam Castron și-a recăpătat statutul de simplă vecină, clarificându-se în mintea noastră păcăleala îndurată. Odată cu zâmbetele aduse pe chip, Madam a rămas, totuși, pentru totdeauna, un personaj care ne-a marcat copilăria, mai ales că n-am aflat niciodată cum o cheamă cu adevărat. Apoi am început să o vedem din ce în ce mai rar. Treceau ani fără să o mai vedem pe stradă, apoi o zăream întâmplător printre zăbrelele de la gardul care ascundea, la numărul 9, casa ei mică cu grădină mare în față. 

          Și iar au mai trecut niște ani fără să o vedem, iar în mintea noastră a încolțit sentimentul acela de Madam Castron nu mai e, mai ales că nu mai era la prima tinerețe nici acum 20 de ani, când noi o bănuiam pe culmile succesului. După ani și ani de zile, ieri am văzut-o. Treceam pe strada cu nume de bard și, în timp ce mă apropiam de numărul 9, mi-am pus întrebarea aia care vine natural atunci când te gândești la oameni bătrâni de care nu mai știi nimic de mult: - O mai trăi Madam Castron? M-am oprit lângă gardul verde, m-am apropiat de zăbrele și aproape că m-au năpădit lacrimile atunci când am văzut o bătrână gârbovită și mică abia ducându-și trupul pe un cadru metalic. Uda grădina cu furtunul. Părul îi curgea în valuri pe umeri...

O zi a copiilor...mai speciala

          Pentru că astăzi, în jurul prânzului, a trebuit să fac câteva comisioane, m-am preumblat prin centrul Craiovei, pesemne la ora la care toată puradimea urbei a ieșit la sărbătorit Ziua Copilului. 

          Fiindcă Piața Mihai Viteazul era înțesată de florile de la ExpoFlora, mămicile dăduseră atacul la băncuțele din părculețul din spatele statuii și la cele de pe lângă Mercur, iar copilașii invadaseră toate aleile, mâzgâlindu-le de zor cu tradiționala cretă colorată. Trecând pe lângă o fetiță și un băiețel în culmea efuziunii artistice, am încetinit pasul sperând că desenele lor mă vor purta pe vremea copilăriei mele, când veneam și noi în piață și desenam naiv o casă, un soare, o floare și pe membrii familiei. Cei doi desenaseră doar câte un cerc. În al fetiței scria RIANA, în al băiețelului SHADY. Mămicile de pe băncuță, strâmt îmbrăcate, spărgeau semințe și scuipau cojile pe jos. Am trecut mai departe, întrebându-mă dacă cele două cuvinte scrise pe asfalt aveau vreo legătura cu preferințele muzicale ale părinților.

          Ajungând pe esplanada din fața Teatrului, hoarde de copii dansau pe ritmurile lui Michel Telo. Nossa, nossa, animatorii îi îndemnau de la microfon să danseze, să se miște, să se zbenguie. Se termină piesa asta, începe Zaleilaleilaleilalei. Nebunie, gălăgie! Animatorul cheamă în față doi copilași costumați în fluturași, laudă felul în care dansează (mereu mi s-au părut amuzanți copiii mici care cred că dansează) și îi pune pe ceilalți să facă la fel. Trec chiar pe lângă ei, încărcându-mă parcă din energia lor, zâmbind la costumele vii și la mișcările lor browniene. Animatorul anunță că va lua o scurtă pauză și că va reveni curând, dar că, între timp, copiii trebuie să continue să danseze. "Da?" "Daaaaa", strigă-n cor vreo 50-60 de copiii. Piesa celor de la Mandinga e pe final; a început altceva. Ce e, că mi se pare cunoscută? "E sofisticată, mă!" Pe mine să mă scuzați, dar cum mergeam așa agale și pătrunsă de spiritul copilăriei, așa m-a bufnit un bwahahaha la auzul piesei că, dacă aș fi avut un bol de cereale...

Cereal guy

          La mulți ani copilului din tine pe care-l ții ascuns și nu-l lași să iasă la joacă! :)

Moartea lui Fulger

          Bine, haide că recunosc că m-am folosit în modul cel mai mârșav posibil de titlul poeziei lui Coșbuc, dar am scuza că s-a potrivit ca mănușa pe ce vreau eu să vă zic aici. 

Moartea lui Fulger

          Astăzi vreau să discutăm puțin despre proiectul educațional "Igiena acasă și la școală" (știți voi, acela cu zero microbi), ajuns în etapa de votare. Ce votăm? E simplu: desenele unor copilași de grădiniță sau școală primară care au creat adevărate povești pe tema igienei. Și ca să se vadă că-s trup și suflet alături de oltenii mei, vă voi propune două lucrări pe care vă voi invita să le votați pentru că îmi plac mie cel mai mult. Aveți, însă, mână liberă să vă alegeți alte lucrări pe care să le votați și susțineți, dacă vă ating mai mult la coarda sensibilă. 

          Voturile mele merg către...ta-daaam.... Murdărici și Microbul: Grădinița cu program prelungit nr. 37 Dumbrava Minunata, Craiova, Dolj, și Hygeia - Zeița Sănătății Corpului și a Minții: Școala cu clasele I-VIII nr. 18, Craiova, Dolj.

          Și ca să nu se simtă copilașii singuri pe lume în încercarea lor de a avea o lume cu cât mai puțini microbi, pun aici opera mea de artă reprezentând modul în care îmi imaginez eu moartea unui microb (de aici fulgerul :P). Și ca să ne mai distrăm puțin, vă propun spre lectură o chestie foarte drăguță (din care m-am și inspirat în masterpiesa mea, pe numele ei More Beasts for Worst Children. :)

Copiii spun lucruri trasnite II

          Pe vremea când se potcovea puricele cu ceva fier la tălpițe și tot zburda în înaltul cerului, strigând în gura mare cât e de ușurel, iacătă eram și noi elevi în clasele primare. Și-n fiecare an, precum se întâmpla pretutindeni probabil, de Ziua Femeii ne dădea doamna învățătoare temă să facem o compunere despre mama. Știți voi, dintr-ălea cu e brună, blondă ori roșcată, are ochii de-o culoare sau de alta, culminând cu cât e mama de bună și cât de tare o iubesc. Sau cam pe aici.

         Clișeele erau în mare vogă încă dinainte de a ști ce-i acela un clișeu, așa că n-a fost greu să îl produc pe acela cu părul ca abanosul. "Mama mea are părul ca abanosul!" Și-am purces cu compunerea astfel primenită către școală. La fața locului am dat peste un coleg mai delăsător, Costinel pe numele lui, care niciodată nu își făcea compunerile de acasă, ci se inspira de la 3-4 colegi, combina compunerile și ajungea să aibă una mai tare decât ale tuturor la un loc. I-am dat compunerea mea întru inspirație, căci nu credeam să poată egala talentul, pricepea și, de ce să nu recunosc?, măiestria-mi recunoscută în arta scrisului. 

         Când a venit ora citaniei capodoperelor literare, primul pe care l-a ridicat doamna în picioare să citească tema a fost chiar Costinel. Și dă-i și spune și dă-i și citește, iaca ajunge Costinel la descrierea fizică. Începuse să mi se strângă inima în piept, căci ce mă făceam eu dacă dumnealui îmi furase vorba cu părul de abanos, de care eram atât de mândră? Și i-auzi-l cum spune:

- Mama mea are părul ca..., și se poticnește o secundă, ca și când în graba scrisului furibund ar fi mâncat o literă fără de care acum întregul univers nu mai avea sens. 

          Își drege glasul și continuă:

- Mama mea are părul ca cabanosul!

*Povestea este inspirată din fapte reale. Mulțumesc, Mădă, pentru material! :D

Oare aici e o masina?

Oare aici e îngropată o mașina?

Acum m-ar amuza de două ori mai tare dacă aici ar fi îngropată o mașina! :))

Cadou de Craciun pentru cadouri de Craciun

Update: În această minunată seară de undrea m-am decis să fac extragerea 4 din 69. Fără pretenții, fără dichis, mai ales că am vrut să descarc ceva program care să îmi facă o captură de ecran a extragerii, dar cred ca mi-am băgat calul troian în casă... Așadar, deci și prin urmare, am avut patru participanți, în ordinea de pe tricouri (ude) Anda, sunkid, Cami și Iulian. A mai comentat și Monica, dar n-am bani să-i expediez jocul în Francia în caz căcâștigă, așa că o elimin din joc. Și câștigătorul este nimeni altul decât numărul ... 2, sunkid! Vorbim pe Twitter cum facem să te cadorisesc! Bravo și să mă anunți dacă termini jocul...


          Dracii mei, după cum știm cu to(n)ții, Crăcăciunul se apropie vertijinos. E singurul moment al anului în care parcă simt și eu o bucurie în aer - știți voi, sentimentul ăla de "să fim mai buni, mai generoși". Îmi place să fac și să primesc cadouri, dar să nu credeți că e valoarea materială cea care mă atinge la corazon, nu. Vă mai spuneam eu (nu știu unde exact, că nu mai găsesc ca să dau link :P) că în pușculița-oiță strâng cu minuțiozitate toți mărunții care îmi cad în mână și îi scot de două ori pe an (de Paște și de Crăciun) ca să îi depun în urne special amenajate pentru ajutorarea copiilor. Crăciunul trecut i-am băgat (câteva zeci de lei) în urnele de la Real, iar de Paște i-am depus în urnele World Vision de la KFC. Acum sondez piața, dar cred că fac o vizită pe la Mac sau pe la Poștă, fiindcă știu că în anii trecuți și acolo existau centre asemănătoare de strângere de fonduri. En fin, nu vă povesteam întru lauda mea veșnică - și asta pentru că ce-i al meu e pus deoparte și locul din IAD (știți voi, inițialele mele) nu mi-l poate lua nimeni -, ci fiindcă poate-poate îi place cuiva ideea și o preia. Apoi, pe cât de drag îmi e să aduc zâmbete - atât necunoscuților, cât și alor mei dragi -, la fel de simpatic mi se pare să primești ceva, fie și-o p...ortocală! Căci eu îmi amintesc cu drag nu de cadou în sinea lui, ci de felul în care m-ați făcut să mă simt când mi-ați făcut acel cadou.

          Și ca să nu credeți că vă bat apropouri, să trec la lucruri mai serioase, dar tot legate de cadouri. Vreau să îmi spuneți (printr-un comentariu aici mai dinjos), dacă aveți plăcerea, care e cel mai frumos cadou pe care l-ați făcut. Sau pe care l-ați primit. Sau ce ați vrea să primiți sau să dăruiți Crăciunul ăsta. Sau vreo idee de cadou mai năzbâtioasă de care ați auzit sau care v-a trecut prin cap (dacă nu aveți idee, vă dau numărul de telefon al Monicăi și vă furnizează ea :P). Sau orice altceva legat de cadourile de Crăciun (cum ar fi vreo povestioară, istorisire sau amintire frumoasă din jurul bradului). Ca să nu ziceți că vă pun la muncă degeaba, unuia dintre voi (celui ales de mai-marele random.org) o să îi fac o nebunie de cadou. E vorba de un joc de inteligență (cred că un nume mai concret e 3D Puzzle IQ Game) care o să vă pună puțin creierul la munci. Ca să vă provoc, vă mai spun că eu nu am reușit să îl deslușesc! EU, ați pomenit așa ceva? :P

          Așadar, deci și prin urmare, să curgă cu cadouri! :)

Copiii si tehnologia

          Deși în mod uzual se folosește tehnologia în opoziție cu sexul frumos, uite că astăzi fac o mică paranteză pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la copiii care folosesc minunile științei, în ciuda faptului că ar fi indicat să nu le fie permis. Povestea ne-a fost relatată de o colegă care se zbate zilnic să educe o mână de neciopliți, din care o bună parte suferă și de ceva afecțiuni psihice, ori, mai pe șleau, sunt complet cretini.

          La una din clasele de a VIII-a la care colega cu pricina se luptă cu morile de vânt există un băiat mai special. Un pic mai înalt decât colegii lui, mai plinuț, mai lent în reacții fizice și psihice. Nu se știe exact de ce suferă, dar e clar – și o spun în adevăratul sens al cuvântului, lipsită de orice ironie – că băiatul e ușor retardat. Nu e complet, știe de glumă, face asocieri între diverse lucruri, dar nu poate fi la fel de isteț ca alți copii de vârsta lui. Colegii lui îl resping, copiii mai mici îl bat, profesorii îl compătimesc. În ultima vreme a început să se răscoale și el; înjură, scuipă, dă și el cu pumnii, nu doar încasează. Din ciuca bătăilor s-a transformat în zmeu, în tartorele școlii. Iar acum câteva zile, pe zmeu l-a căutat poliția la școală…

          Și acum să abordăm problema cinematografic, din alt unghi. Zmeu fiind, băiatul retardat a devenit șmecher. Șmecher fiind, a început să ciupească o țigăncușă de ici, de colo, pe ici, pe colo. Să o înghesuie pe culoare. Să o aștepte după ore. Să o urmărească pe drumul spre casă. Și, fiindcă aici voiam să ajung, să îi trimită pe telefon tot felul de mesaje ma mult sau mai puțin potrivite pentru un schimb tehnologico-epistolar între un băiat de clasa a 8-a și o fată de clasa a 5-a. Mesaje găsite de părinții fetei, aceștia ducându-se mai departe de diriginte / directorul școlii, direct la aițiloP! Între noi fie vorba, cred că și mie dacă mi-ar fi trimis cineva niște mesaje atât de … explicite, probabil și eu aș fi făcut același lucru. Căci știu ce s-a scris acolo, dar nu pot reproduce nici verbal, nici în scris, și nici cu gândul nu vreau să gândesc. În afară unei muștruluieli din care și așa nu a înțeles mare lucru, băiatului nu i s-a întâmplat mai nimic. Cu toate astea, nu mă pot abține să nu mă gândesc la faptul că ar fi, poate, bine, ca și uneltele astea tehnologice să vină cu o vârstă de la care e legal să le folosești…

          “A devenit cumplit de evident că tehnologia ne-a depăşit umanitatea.” – Albert Einstein