The Thing vs The Thing

          De pe vremea când vedeam seria Alien în fiecare an, împreună cu familionul, am rămas cu o mică pasiune pentru horror-uri, pe care mai apoi mi-am cultivat-o împreună cu Oana, Cris și Monica. Tot aici mai intră și răzlețele filme de groază văzute împreună cu Anda, Mădă sau chiar cu grupuri mai mari de prieteni (căci vorba ceea, unde-s mulți, sperietura crește). 

          Așa că n-a fost greu să ne decidem (eu și Oana, adică) să descărcăm The Thing și The Thing. Nu, n-am greșit, am descărcat două filme cu același nume, primul datând din 1982, iar al doilea din 2011. N-am stat să citim prea multe despre cele două înainte de a da play, de frică să nu le spoil-ărim, dar am decis, absolut aiurea, să începem cu varianta modernă. Și bine am făcut, căci de fapt filmul din 2011 nu este un remake al capodoperei lui John Carpenter din '82 (cu Kurt Russell în rolul principal), ci un prequel ce povestește ce s-a întâmplat înainte ca personajele din The Thing cel original să facă cunoștință cu mârșavul alien replicator de țesut animal.

          Dacă, pentru cei pasionați de astfel de filme, The Thing (1982) este un film ce nu trebuie ratat, să știți că nici prequelul, deși cu aproape 2 puncte mai slab cotat pe imdb.com, nu este atât de prost pe cât sunt, de obicei, remake-urile / prequel-urile / sequel-urile moderne. Bineînțeles, varianta originală provoacă mult mai mult privitorul, îl supune unei presiuni psihologice, unei tensiuni și unei anxietăți asemănătoare celor trăite de personajele din film care, suspectând să lucrul este printre ei, ajung să nu mai aibă încredere în nimeni. În prequel, lucrurile cad mai bine la locul lor, se explică și se înțeleg mai ușor, sunt mai simplu și simplist descrise și arătate, mizându-se, probabil, mai mult pe șocant, pe groază și pe vizual decât pe psihologic, pe nevăzut și pe imaginat.

          Nu vă mai dau detalii cu privire la ce se întâmplă în film, că ultima dată m-ați acuzat că spoiler-esc, deși scria mare SPOILER ALERT, dar vă recomand să vedeți cele două filme în aceeași ordine ca și mine. Nu de alta, dar trebuie să lăsați ce e mai bun la sfârșit! :)

Priest (2011)

          Bun-bun-buuun! Un nemeritat 5,7 pe imdb.com pentru horror-ul Priest (2011), pe care eu l-am punctat cu nota 9. În distribuție îi regăsim pe fenomenalul Paul Bettany, pe Cam Gigandet (vampirul James din Twilight sau frumușelul cu ochi albaștri din Burlesque), pe Karl Urban (aka Eomer, din Stăpânul Inelelor) sau Stephen Moyer (vampirul Bill din True Blood). Abia am menționat patru nume și cota de frumusețe masculină a filmului a crescut mega-exponenția, ceea ce, mai mult ca sigur, mi-a influențat decisiv obiectivitatea. :D Nu sunt de neglijat sau de trecut cu vederea numele (nu neapărat rolurile) lui Maggie Q, Christopher Plummer sau Madchen Amick.

          Într-o lume decimată de războiul dintre oameni și vampiri, Biserica antrenează niște luptători, Preoții, care înclină decisiv balanța în favoarea omenirii. În timp ce vampirii sunt izolați în rezervații, oamenii se izolează în orașe închise, ce le oferă o falsă securitate. Preoții trăiesc aici în obscuritate, fiind respinși de cei pentru binele cărora s-au sacrificat. Atunci când un grup de vampiri îi ucid pe fratele și pe cumnata (soția) sa și îi răpesc nepoata (fiica), Preotul interpretat de Bettany încalca ordinele directe primite de la Biserică și pornește în căutarea fetei. Secondat de colega lui, Preoteasa (Maggie Q), și de șeriful Hicks (Gigandet), Preotul se înfruntă cu creaturi ale întunericului conduse de o minte diabolică ce caută răzbunare (Urban). Finalul e aparent fericit și lasă loc de o mult-așteptată continuare. Bettany joacă perfect. Gigandet e, din păcate, în filmul acesta, doar un băiat foarte frumos și cea mai mare dezamăgire cinematografică pe care am suferit-o în...ultimii ani. 

          Personal mi-ar fi plăcut un pic mai multă sperietură și teroare în film. Luptele dintre oameni și vampiri sunt destul de bine făcute și nu se sprijină foarte tare pe stereotipuri. Acțiunea e, deci, bine dozată, chiar dacă pe alocuri mai există și unele clișee tipice filmelor americane. Ceea ce m-a impresionat cu adevărat, însă, a fost încărcătura emoțională pe care Bettany și Maggie Q au impregnat-o singurului moment mai tandru din film, în măsura în care un horror cu vampiri poate avea ceva tandru în el. Merită văzut filmul chiar și numai pentru acel cadru! :)