Pope Joan (2009)

Pope Joan (nume original: Die Päpstin) este ecranizarea cărții cu același nume scrisă în 1996 de autoarea americană Donna Woolfolk Cross, ce se bazează pe legenda papesei Ioana (Johanna), singura femeie care a ocupat vreodată scaunul papal. Filmul merge pe urmele protagonistei (interpretată de Johanna Wokalek), de-a lungul secolului al IX-lea, din locurile natale din Olanda de astăzi până în Germania și apoi în Italia, la Roma.

Născută într-un sat mic, dintr-o mamă saxonă și un tată violent, în ciuda faptului că era preot catolic, Johanna a avut o copilărie dificilă, trebuind să își adape setea de cunoaștere pe ascuns (la acea dată femeilor fiindu-le interzis să primească educație). Dovedind o minte ageră, Johanna îl impresionează pe învățatul grec Asclepius, care o învață greacă și latină și îi dă să citească diverse cărți de filosofie clasică fără știrea tatălui ei. La recomandarea acestuia, Johanna este chemată la Școala din Dorstadt, unde ajunge în urma unui concurs de împrejurări și fratele ei, Johan. Aici, tânăra se împrietenește cu cavalerul Gerold (interpretat de David Wenham - știți voi, Faramir din Stăpânul Inelelor), de care se și îndrăgostește. 

Battle Los Angeles (2011)

          Ce au în comun Aaron Eckhart cu Ne-Yo, Michelle Rodriguez (Ana Lucia din Lost) și Jim Parrack (Hoyt din True Blood)? Toți luptă cot la cot pentru a salva Los Angeles-ul de un inamic necunoscut. Los Angeles, ca și alte orașe din lume, se află sub amenințarea de a fi lovite de niște meteoriți ce intră în atmosfera Pământului subit, fără a fi depistați din timp de specialiști. Trupe militare armate sunt mobilizate pentru o intervenție de rutină, dar în scurt timp își dau seamă că se confruntă cu ceva neașteptat: o invazie extraterestră. Deloc prietenoși, alienii întâi trag și-apoi întreabă; de fapt, retrag ultima afirmație - doar trag!

Priest (2011)

          Bun-bun-buuun! Un nemeritat 5,7 pe imdb.com pentru horror-ul Priest (2011), pe care eu l-am punctat cu nota 9. În distribuție îi regăsim pe fenomenalul Paul Bettany, pe Cam Gigandet (vampirul James din Twilight sau frumușelul cu ochi albaștri din Burlesque), pe Karl Urban (aka Eomer, din Stăpânul Inelelor) sau Stephen Moyer (vampirul Bill din True Blood). Abia am menționat patru nume și cota de frumusețe masculină a filmului a crescut mega-exponenția, ceea ce, mai mult ca sigur, mi-a influențat decisiv obiectivitatea. :D Nu sunt de neglijat sau de trecut cu vederea numele (nu neapărat rolurile) lui Maggie Q, Christopher Plummer sau Madchen Amick.

          Într-o lume decimată de războiul dintre oameni și vampiri, Biserica antrenează niște luptători, Preoții, care înclină decisiv balanța în favoarea omenirii. În timp ce vampirii sunt izolați în rezervații, oamenii se izolează în orașe închise, ce le oferă o falsă securitate. Preoții trăiesc aici în obscuritate, fiind respinși de cei pentru binele cărora s-au sacrificat. Atunci când un grup de vampiri îi ucid pe fratele și pe cumnata (soția) sa și îi răpesc nepoata (fiica), Preotul interpretat de Bettany încalca ordinele directe primite de la Biserică și pornește în căutarea fetei. Secondat de colega lui, Preoteasa (Maggie Q), și de șeriful Hicks (Gigandet), Preotul se înfruntă cu creaturi ale întunericului conduse de o minte diabolică ce caută răzbunare (Urban). Finalul e aparent fericit și lasă loc de o mult-așteptată continuare. Bettany joacă perfect. Gigandet e, din păcate, în filmul acesta, doar un băiat foarte frumos și cea mai mare dezamăgire cinematografică pe care am suferit-o în...ultimii ani. 

          Personal mi-ar fi plăcut un pic mai multă sperietură și teroare în film. Luptele dintre oameni și vampiri sunt destul de bine făcute și nu se sprijină foarte tare pe stereotipuri. Acțiunea e, deci, bine dozată, chiar dacă pe alocuri mai există și unele clișee tipice filmelor americane. Ceea ce m-a impresionat cu adevărat, însă, a fost încărcătura emoțională pe care Bettany și Maggie Q au impregnat-o singurului moment mai tandru din film, în măsura în care un horror cu vampiri poate avea ceva tandru în el. Merită văzut filmul chiar și numai pentru acel cadru! :)

Rango (2011)

          Johnny Depp și Alfred Molina. Vocile lor, de fapt, în Rango, o simpatică animație din 2011. 

          Depp însuflețește un cameleon talentat la actorie (dar cam singuratic), care, în urma unui accident de mașină, ajunge în deșert, în orașul Dirt. Acesta e populat de tot soiul de animale de mici dimensiuni, mânate de o singură nevoie: de apă. Șopârla fără nume își asumă numele de Rango și identitatea unui mare pistolar, ceea ce o aruncă în diverse aventuri din care iese - de fiecare dată prin noroc chior - basma curată. Faptele de vitejie ale lui Rango îl propulsează în funcția de șerif al orașului și, mai mult decât atât, în postura de erou al locuitorilor. De el depinde acum să facă rost de apa atât de necesară tuturor. Ca și în viața reală, există niște interese meschine la mijloc, dezamăgiri și renunțări, dar filmul ne învață să nu renunțăm. Așa că Rango își înfruntă demonii, se dovedește a fi un alt fel de erou - poate unul de care locuitorii din Dirt aveau mai multă nevoie -și salvează ziua.

          Deși pe imdb.com se bucură de o notă de 7,5/10, eu aș nota filmul mai degrabă cu un 6-6,5. Am râs cam de două ori, două ori și jumătate, am zâmbit cam de trei ori mai mult, nu mi-au dat lacrimile de râs, dar nici de plâns, filmul nu a avut nimic emoționant, poate un pic prea multă filozofie, dar suficientă animație și agitație. Povestea a spart, totuși, câteva tipare, iar de câteva ori acțiunea m-a luat prin surprindere. Simpatic e cuvântul care se potrivește cel mai bine filmului, pe care îl recomand ca unul de văzut.

          Sursa imaginii, aici.

Little Women

     Nu sunt adepta revederii unui film (cu excepția celor care m-au marcat profund sau pe care îmi face plăcere să le revăd în diverse companii), în condițiile în care există sute de filme excelente pe care nu am avut încă timpul să le văd. Astăzi, însă, a trebuit să fac o excepție. 
     Când eram mică-mică, am văzut Little Women (ecranizarea romanului Louisei May Alcott), tradus la noi prin Fiicele doctorului March, varianta din 1994, dar am păstrat amintiri foarte vagi. Așa că azi, adunând resurse pentru eseul pe care îl aveam de făcut pentru mâine, am decis să revăd acest film. Prima surpriză plăcută a fost legată de distribuție: Susan Sarandon joacă rolul mamei a patru fiice, interpretate de Winona Ryder, Kirsten Dunst/Samantha Mathis, Claire Danes și Trini Alvarado. Nici partea masculină nu s-a lăsat mai prejos, cuprinzând nume ca Gabriel Byrne, Christian Bale, Eric Stoltz sau John Neville. Premisele erau excelente, deci!
     Filmul are o acțiune ușor ireală, aducând în prim-plan o familie ai cărei membri îi pun aproape întotdeauna pe primul loc pe cei mai nevoiași decât ei. Este povestea maturizării lui Jo (W. Ryder), întruchiparea Louisei Alcott însăși. De altfel, familia March este transpunerea în ficțiune a familiei Alcott, iar acțiunea poveștii are loc tot în Concord, Massachussets, orăselul natal al autoarei. Jo este scriitoare, fire rebelă, băiețoasă și independentă, reușind, din vânzarea poveștilor sale, să își sprijine financiar mama, rămasă singură odată cu plecarea la război a soțului său, doctorul March. Pe alocuri amuzantă, pe alocuri tristă, povestea ce se țese în jurul lui Jo este captivantă, astfel încât nici nu îți dai seama când trec pe lângă tine cele 2 ore ale filmului. Ba chiar uneori ai impresia că momentele se succed prea repede, prea înghesuit, fără să permită acțiunii să se dezvolte suficient de mult încât să ai timp să o digeri.
     Deși nu îmi place să fiu spoileriță, trebuie să comentez puțin finalul filmului. Jo este cerută în căsătorie de cel mai bun prieten al ei, Laurie (C. Bale), și aproape că ești dezamăgit, ca privitor, atunci când îl refuză. În realitate, Louisa Alcott nu s-a căsătorit niciodată, dorind să păstreze această notă imprimată în eroina cărții sale. Potrivit spuselor autoarei, la insistențele cititorilor săi, care își doreau ca Jo să aibă o viață fericită și împlinită și din punct de vedere sentimental, a decis ca aceasta să se mărite. Și-a permis, totuși, micul amuzament de a nu o căsători pe Jo cu cel pe care îl dorea toată lumea, creând, în această privință, un alt personaj, profesorul Friedrich Bhaer (G. Byrne).
     Per total, filmul este unul care merită văzut - fapt întărit și de nota 7.1 pe care o are pe imdb. Și pentru că orice film, oricât de bun sau de bine realizat, are și mici scăpări, m-am amuzat să observ una (pe care apoi am descoperit-o și în secțiunea Goofs): Jo îi trimite lui Laurie o scrisoare în care scrie Please, Teddy, come back to me, replică pe care voice-over-ul o citește Please, Teddy, come back to us. Modificare importantă în economia unei iubiri...