Craiova, strada Păltiniș, orele 18:00. Pe un trotuar stă întins cu fața în sus un bărbat. Din ce-l văd eu de la distanță, pare ușor trecut de vârsta a doua, îmbrăcat într-un trening multicolor murdar, cu o căciulă flendurită pe cap. În jurul lui, în picioare, 5 bărbați de vârste diferite, discută. Nu-s oameni de-ai străzii, ci par vecini stând la taclale în fața blocului. Niciunul nu pare a-l băga în seamă pe omul căzut între ei. Ba chiar mi se pare că-s veseli, fiindcă vorbesc și din când în când câte un hohot de râs le mai scutură obrajii. Fără să vreau, când trec pe lângă ei îmi scot căștile din urechi în timp ce bulbuc ochii pe nenea care stă întins pe trotuar fără să miște. Dintr-un magazinaș de peste stradă iese o tanti - vânzătoarea, din ce mi-am dat eu seama. Merge până la marginea trotuarului și le strigă celor 5 bărbați:
- N-ați mai chemat, domne, Salvarea? O fi murit omu!
Unul dintre cei 5 bărbați, îmbrăcat într-o salopetă de Super Mario, zice:
- N-am chemat-o! Dar n-a murit, domne, că respiră!
Tanti mai bodogănește ce mai boscorodește, în timp ce se retrage în căldura din interiorul magazinului. După ce trântește ușa, Super Mario strigă, ca și când tot cu ea ar fi vorbit:
- N-are nimic, stă și el puțin întins. Se odihnește!
Toți cei 5 bărbați încep să râdă.
Sunt deja departe când prind fragmentele de conversație și aud râsetele percutând prin aerul rece. Nu mă pot abține să nu mă întreb ce s-o fi întâmplat cu bărbatul cu pricina, în timp ce pașii mă poartă parcă mai repede, parcă mai departe. Nu mă pot abține să nu mă întreb ce ar putea fi atât de amuzant...
