24

          Nu mai știu care e primul lucru pe care mi-l amintesc de când eram mică. Știu când mergeam cu ai noștri la munte și la mare și parcă îmi aduc aminte cum dormeam toți patru într-un pat, mami și tati pe margini, băgându-ne pe noi la mijloc, în cuib, și spunându-ne povești inventate cu Rița Veverița, Lupul Pagadi și Văcuța cu Tălănguța. Am amintiri clare de la grădiniță, unde luam buline roșii (niciodată negre!) sau de când mă jucam cu Oana cu piesele de șah botezate după personajele din Dallas. Îmi amintesc când ne-am mutat la bloc și am ieșit prima oară la joacă. Am încercat să opresc o bicicletă în mișcare și mi-am frânt mâna. Sau când am făcut hepatită chiar înainte să mă duc la școală și m-am umflat de Liv52 și ceai de crușin; bleaks! Vacanțele la țară. Nebunia din generală, șefa clasei, coronițele... Capacitatea și intrarea la liceu - mândră buzeșteancă! Nota din teza la fizică din clasa a 9-a (nu se spune, e doar pentru cunoscători :P). Competitivitatea și concursurile de la Iași, Călărași, Râmnicu Vâlcea, Pitești. Prietenia cu Cris, Gaudeamus-ul și olimpiadele. Revelioanele de acasă de la Iri și majoratele. Bac-ul și intrarea la facultatea - Litere. AIESEC, LTCTF-ul din 2007, (cred că) prietenia cu Monica. Bursa în Barcelona și scrierea primului articol pe blog. Reîntoarcerea acasă, la facultate și în AIESEC Craiova. Licența și aprecierile legate de cât de bine îmi stă în verde :P. O lună în Istanbul cu Monica. Intrarea la master. Primul tweetmeet din Craiova. Chairing LPM și plecarea Monicăi în Franța. Colaborarea cu doamna Calendatu la ARDC. Angajarea la Mapamond, drumul de dimineață cu Anda și prânzurile cu Mădă. Ieșirile cu Oana și Anda în Wave84, Play și Scena8. Reuniunea de 5 ani de la terminarea liceului. Disertația și pălăria scoasă în fața doamnei prof. Anghel, care iarăși mi-a suportat toanele. Ohrid de mai multe ori. Nebunia cu închiderea PFA-ului. MyDestination. ACCESS și cursurile cu Iolanda. Viitorul. :)

Barbatul de pe trotuar

          Craiova, strada Păltiniș, orele 18:00. Pe un trotuar stă întins cu fața în sus un bărbat. Din ce-l văd eu de la distanță, pare ușor trecut de vârsta a doua, îmbrăcat într-un trening multicolor murdar, cu o căciulă flendurită pe cap. În jurul lui, în picioare, 5 bărbați de vârste diferite, discută. Nu-s oameni de-ai străzii, ci par vecini stând la taclale în fața blocului. Niciunul nu pare a-l băga în seamă pe omul căzut între ei. Ba chiar mi se pare că-s veseli, fiindcă vorbesc și din când în când câte un hohot de râs le mai scutură obrajii. Fără să vreau, când trec pe lângă ei îmi scot căștile din urechi în timp ce bulbuc ochii pe nenea care stă întins pe trotuar fără să miște. Dintr-un magazinaș de peste stradă iese o tanti - vânzătoarea, din ce mi-am dat eu seama. Merge până la marginea trotuarului și le strigă celor 5 bărbați:

- N-ați mai chemat, domne, Salvarea? O fi murit omu!

          Unul dintre cei 5 bărbați, îmbrăcat într-o salopetă de Super Mario, zice:

- N-am chemat-o! Dar n-a murit, domne, că respiră!

         Tanti mai bodogănește ce mai boscorodește, în timp ce se retrage în căldura din interiorul magazinului. După ce trântește ușa, Super Mario strigă, ca și când tot cu ea ar fi vorbit:

- N-are nimic, stă și el puțin întins. Se odihnește!

          Toți cei 5 bărbați încep să râdă. 

         Sunt deja departe când prind fragmentele de conversație și aud râsetele percutând prin aerul rece. Nu mă pot abține să nu mă întreb ce s-o fi întâmplat cu bărbatul cu pricina, în timp ce pașii mă poartă parcă mai repede, parcă mai departe. Nu mă pot abține să nu mă întreb ce ar putea fi atât de amuzant...

Inainte, inapoi

     La viata mea am stiut bine de tot cu numerele. Acum, de cativa ani, am mai uitat, din pacate, dar pana in clasa a 12-a (si vreo 1-2 ani dupa, cat inca imi mai functiona memoria) zbar-na-iam de matematica. Cam totul s-a dus, insa, pe apa Sambetei (de stiinta matematicii vorbesc, desigur) de cand am intrat la Facultatea de Litere. Tot din aceasta perioada dateaza si una dintre cele mai haioase intamplari legate de numere, mai exact de ora de la ceas. Mi-am amintit de ea din cauza schimbarii orare de ieri si e musai sa va povestesc!
     Cred ca am mai zis pe aici, dar repet cu drag: anul doi de facultate l-am petrecut, boem si fericit, la Barcelona, impreuna cu o ceata vesela. S-a intamplat sa mai gasesc o Dana la fel de ametita si aiurita ca si mine (asta am zis-o ca sa se simta si ea bine, eu nefiind nicidecum asa :P) cu care sa impart camera (si apoi apartamentul) cateva luni de zile bune. Printre lunile astea nu stiu cum s-a strecurat si octombrie, care a venit cu tot cu schimbarea obisnuita de ora. De cu seara ne-am interesat, am intrebat in dreapta si in stanga in ce sens se dau acele, inainte?, inapoi?, ni le-am dat, am schimbat ora si la calculator si la telefoane, ne-am setat alarmele in consecinta, totul ca sa nu intarziem a doua zi de dimineata la facultate.
     Suna alarmele. Ne trezim cu greu, ca in toate diminetile, dar parca asta era mai innegurata si mai obscura decat oricare de pana acum. Mancat, spalat, imbracat, pregatit ghiozdan si alte asemenea. Plecat de acasa pe o vreme mohorata, soare ioc, ochii tot carpiti de somn. Pe langa bloc, nimeni. Pe strada pustiu. Ajungem la statia de metrou, sufla vantul. Coboram la trenuri, singure. Ne asezam pe o bancuta in asteptarea metroului pierdut. Trec minute bune, nimic. Ridic ochii semi-inchisi spre tabela care anunta metrourile. Ora: 4:$%. Ma frec la ochi si ma mai uit o data! 4:$%. O bat pe Dana pe umar si ii arat tabela. Se freaca la ochi si apoi ii casca exponential pana la insuportabil. Ne retragem discret de pe peron. Sus, in statia de metrou, sufla vantul. Pe strada, pustiu. Pe langa bloc, nimeni. Urcam in camera noastra si ne bagam in pat imbracate in hainele de scoala. Adormim. Tocmai ne-am luat liber pentru restul zilei... :))