Mi-ați fost aproape și știți că anul acesta de grație 2013 am călcat pentru prima dată sub tălpi nisipul din Vama Veche. Cu nimic mai altfel decât pe restul litoralului - din loc în loc o scoică, niște pietricele, un muc de țigară. Și algele eșuate trist pe mal, și apa la fel de negru-albastră, iar soarele - exact același ca și la Craiova sau la București. Și totuși, în fiecare vineri, wall-ul de la Facebook mi se inundă de statusuri ale oamenilor care se suie în mașini, trenuri sau autobuze, și se îndreaptă cuminți, dar cu neliniștea în suflet, spre acest loc devenit aproape legendă. Nu spre alte stațiuni de pe litoral, nu spre Craiova și nici spre București.
Cu cât să multiplic numărul prietenilor mei virtuali vamaioți ca să îmi creez o părere corectă despre numărul celor care aleg, weekend de weekend, Vama? Cu 10? Cu 100? Cu 1000? Mijlocul lui iunie m-a prins îngroșându-le numărul. Am fost și eu o părticică din felia lor de tort, una care nu rezona cu nimic atunci când s-a suit în Călător sau Turist?-mobil, pentru că nu știa la ce să se aștepte la destinație. Marea nu e preferata mea, iar Vama, din povești, nu e deloc genul meu, dar pe măsură ce mă apropiam de ele, în sânge începea să mi se învolbure un amestec de curiozitate și frică. O să-mi placă? O să ne acceptăm una pe alta sau o să ne respingem categoric și definitiv...până data viitoare?