Aventuri in Timisoara

          Cred că v-am înnebunit și pe Twitter și pe Facebook cu update-uri despre scurta și rapida vizită a mea și a Oanei la Timișoara-metropolis. Însă am tot amânat să scriu pe blog pentru că nu știu ce să vă povestesc mai întâi și ar ieși o mega-postzilla. Așa o să iasă doar o postzilla obișnuită, acum că am ales să pun pozele frumoase aici și pe blog să punctez doar cinci momente mai memorabile, care fie m-au nedumerit, supărat, speriat sau amuzat mai tare.

Sala Corneliu Baba (am fost rebelă!)

1. Pentru că Muzeul Banatului (Castelul Huniade) era închis pentru renovare (și cum eu sunt maaare amatoare de plimbat prin muzee), am ales să vizitez Muzeul de Artă (Palatul Baroc). Înarmată fiind cu un Nikon D3000 de mare angajament (pentru mine, nu știu pentru profesioniști), am plătit niște bănuți ca să pot să fac fotografii înăuntrul muzeului. Și îndepărtându-mă eu de ghișeu, doamna mi-a strigat pe urme că nu pot să fac fotografii la Corneliu Baba. Și nici la Artă Europeană. Și nici la expoziția de la Brukenthal. Cu asta în minte, am purces spre a împoza ceva expoziție de artă contemporană ciudată (și pentru asta am fost interpelată de vreo 3 ori dacă am plătit taxa foto, să nu fac cu blitz, să nu folosesc raza roșie etc etc etc) și holurile muzeului. Bună treabă, promotori ai turismului din România; bună treabă!

Intrarea în Infern

2. Trecând la chestii mai înspăimântătoare, să vă povestesc pățania mea cu turnul de apă din cartierul Fabric, despre care citisem(pe un site de neîncredere)că ar fi recomandat turiștilor. După ce am bătut niște străduțe lăturalnice, am ajuns la un loc de casă părăginit, cu o vegetație luxuriantă, cu pomi cocoșați de rod, în mijlocul cărora se înălța turnul (ceva gen Barad-Dur, pentru cunoscători). Poarta scoasă din țâțâni (deci deschisă, să nu se înțeleagă că am încălcat proprietatea cuiva :P), trec prin ea ca să urc apoi pe niște scări sparte de ciment, după care ajung la o ușă împăienjenită (dar deschisă!). Intru. Semi-întuneric și miros puternic de rahat de porumbel. După ce mi se obișnuiesc ochii cu lipsa luminii, dibuiesc o scară în spirală șerpuind pe pereții interiori ai turnului și mă gândesc că duce sus, de unde aș putea face niște poze grozave. Încep să urc, pășind cu grijă printre rahat de porumbel și schelete mai proaspete sau mai vechi. Când ajung cam la 3/4 ale scării, deodată se aud niște zgomote de sus, ca niște voci, iar porumbeii de deasupra mea încep să zboare prin turn. Nu mai e nevoie să vă spun că eram eu deja suficient de cu inima-n teniși, dar la așa surpriză am început să fug la vale fără să mai țin cont în ce calc și nu m-am mai oprit până-n stradă, unde m-am grăbit să mă îndepărtez (deși recunosc că m-am mai uitat de vreo 2 ori în spate, având senzația că mă urmăresc niște zombie :D).

Limonadă cu pepene = Melonadă

3. De ce la Timișoara fresh-ul de lămâi + alt fruct poartă tot numele de limonadă? De ce ai scrie că servești limonadă de/cu pepene, atâta timp cât limonada se prepară exclusiv din apă, zahăr și lămâi? 

4. Joi pe la ora prânzului, după mai bine de 4 ore de plimbat prin soare, ajung în Iulius Mall cu scopul precis de a-mi potoli stomacul. De oboseală sau de foame, nu știu precis din care cauză, după vreo jumătate de oră de învârtit prin mall, declar cu mâna pe inimă că n-am găsit foodcourt-ul. Așa că am intrat în Auchan si mi-am luat mâncare de acolo. La ieșire, primul lucru pe care l-am văzut a fost săgețica spre foodcourt, unde m-am și dus să mănânc, de supărare! :P

5. Și ultima întâmplare de pe lista de astăzi este cea cu tramvaiul. După ce am mers câteva ore bune de la hotel (zona stadion) către Muzeul Satului Bănățean (Pădurea Verde), am ajuns pe la Gara de Est. Moment în care m-am decis spontan să atac tramvaiul care tocmai se apropia. M-am postat în stație și am așteptat să se deschidă ușile ca să pot întreba un călător dacă tramvaiul ajunge unde îmi doream eu. Într-o fracțiune de secundă, persoana cu pricina mi-a spus că nu știe, o altă persoană mi-a confirmat, spunându-mi că trebuie să merg 3 stații, o domnișoară mi-a pus în mână un bilet, urându-mi să-mi fie cu folos, iar eu am zburat înăuntrul tramvaiului ca o gazelă, fix înainte să se închidă ușile. Numa' că la Timișoara tramvaiele sunt altfel decât la noi la comuna Craiova, și mai au un rând de ușițe (la nivelul genunchiului) după ce treci de ușile tramvaiului, pe care bineînțeles că eu nu le-am observat și le-am sărit sprințară, căci alternativa era să pic în nas. Stau eu ca pe ghimpi 3 stații, iar când să cobor la cea cu pricina, ușile nu se deschideau. Am împins de o ușă (ca la Craiova), nimic. O doamnă îmi zice: -Împinge de cealaltă! Împing și de cealaltă ușă. Zice: -Nuuu! De ușiță! Și până să mă dumiresc eu, a și plecat tramvaiul. -Nu ești de pe aici, nu-i așa? -No shit?!, zic în gând, în timp ce aștept să ajung în stația de la capătul lumii...