Cuvinte puternice: Te rog si Multumesc

Le știm cu toții: te rog, mulțumesc, îmi pare rău. Eu le numesc cuvinte puternice, pentru că de multe ori trebuie să dai dovadă de caracter ca să le rostești, chiar dacă ele sunt (sau ar trebui să fie), în sinea lor, atât de banale că ar merita predate în clasa I, odată cu alfabetul. Să strecori câte un astfel de cuvânt la momentul potrivit e mană cerească, face impresie și parcă stabilește altfel de raporturi între două persoane. Când, însă, ele îți lipsesc din vocabular sau le folosești alandala, se cam întorc împotriva ta. 
Dintre toate, îmi pare rău mi se pare propoziția cea mai intimă și mai delicată, așa că o să o planific pentru dezbatere într-un articol ulterior, separat. Te rog și mulțumesc sunt atât de interconectate încât nu am cum să le despart. Atunci când rogi pe cineva să facă ceva și acea persoană face, mulțumesc e minimul de reacție pe care poți să îl ai. Din păcate, unii nu înțeleg asta nici măcar după ce le-ai atras atenția în mod direct asupra lacunelor lor în exprimare politicoasă. 
Să vă dau un exemplu dintr-un schimb de mailuri: 

Cel mai enervant plugin WordPress

Cum astăzi m-am trezit suspect de devreme, am zis să pun mâna să scriu despre ceva ce de multă vreme nu-mi dă pace. Dacă blogul meu ar fi fost scris în engleză, probabil că aș fi numit articolul acesta Social Media No-No of the Day, dar așa mă limitez la a vă povesti despre un plugin WordPress pe care îl consider moartea pasiunii 2.0.

N-am eu știință multă în ale WordPress-ului, mai ales că cea mai mare parte a existenței blogosferice mi-am dus-o pe acest bătrân blogspot.com (nu aruncați cu ouă și roșii), așa că o să tratez problema mai mult din punctul de vedere al cititorului/utilizatorului de Twitter. Plugin-ul despre care vă spuneam se numește Tweet Old Post (și mai e unul mai nou care face cam același lucru, numit Tweetily). În principiu, plugin-ul face ceea ce-i spune și numele, adică postează automat pe Twitter link-uri către articole mai vechi alese aleatoriu de pe blogul tău, în încercarea de a-ți aduce mai mult trafic din acestea. Autorul blogului poate seta ora postării (distanța dintre tweet-uri) și numărul de tweet-uri care se postează în același timp și poate alege să excludă anumite articole (de exemplu: articole mai vechi de x zile, articole cu o anumită etichetă etc).

Coincidenta internautica

Certificat de naștere Twitter-istică

Nu mai știu exact din ce motiv, dar într-o zi de 11 decembrie 2008, adică exact acum 4 ani (sau 48 de luni, 1.460 de zile sau 35.041 de ore), îmi făceam contul de Twitter, aparent sub aripa protectoare a unui anume John Smith. Statistic vorbind, asta a însemnat peste 10.000 de ciripituri (de fapt, au fost mult mai multe, dar un bug al rețelei mi-a dat contorul peste cap), câteva sute de oameni urmăriți și aproape o mie de urmăritori. Au fost 4 ani în care, prin intermediului Twitter-ului, am aflat multe informații și de n ori mai multe păreri cu privire la diverse subiecte, am citit cele mai tari glume, am comentat în direct și în reluare varii evenimente și am cunoscut foarte mulți oameni (unii speciali, alții cu nevoi speciale, după caz).

Atentie sau politete?

          Vi s-a întâmplat vreodată să ajungeți undeva și să trebuiască să faceți cunoștință cu multe persoane de care nu mai auziserăți până atunci? Adică să rețineți numele a suficient de mulți oameni ca memoria voastră să o ia razna? Mie mi s-a întâmplat să fiu de ambele părți ale baricadei și niciodată nu mi s-a părut rușinos să recunosc că nu am reușit să rețin numele sau să reușesc să le asociez ulterior cu persoana, așa cum nu mi se pare motiv de supărare că cineva nu a reușit să țină minte din prima cum mă cheamă pe mine și pe ceilalți ț oameni de lângă mine. Lucrurile se schimbă, însă, și devin ușor delicate atunci când cineva cu care ai interacționat mai mult și mai pe îndelete insistă în a te numi în alt fel decât te-ai prezentat tu.

          Ca să luăm un exemplu concret, numele meu din buletin, așa cum a fost el lăsat de la mama și tata (și, cred, cu o oareșce contribuție de la mama-nașa) este Alexandra - Daniela Ilie. Dar toată lumea îmi spune Dana. Așa îmi spun și eu, adică să nu crezi că dacă ne întâlnim vreodată și dăm mână, o să înșirui întreaga polologhie. Daniela nu-mi place, parcă e prea formal și neprietenos. Alexandra îmi place, dar nu o să răspund vreodată dacă mă strigi așa. E genul acela de nume care mi-ar fi plăcut dacă m-ar fi strigat lumea pe el de mică, nu să ajung la o vârstă și una lume să mă strige Dana, alta Alexandra, și eu să am probleme de identitate. Deci, ca să fie treaba-treabă: Salut, eu sunt Dana. Dana pe care îl regăsiți în acel danailie2004 cu care mă semnez peste tot prin această mare lume internautică și cu care mă regăsiți pe blog sau pe Twitter, ca să dau două exemple mai elocvente. Cu toate acestea, pe profilurile de Facebook, LinkedIn sau Google-related, mă veți găsi cu numele complet - motiv de confuzie pe care bineînțeles că desigur că îl înțeleg.

          Ceea ce nu înțeleg, însă, este un lucru pe care nu știu dacă să-l cataloghez ca lipsă de atenție sau de politețe (dar oricum ar fi, e oarecum neplăcut). E cel despre care scriam un pic mai sus, și anume legat de oamenii care ți se adresează altfel decât te-ai prezentat tu după ce au petrecut deja o vreme prin preajma-ți. Să dau două exemple:

Why?

1. Te duci la munte cu un grup mai mare de prieteni și prieteni de-ai prietenilor cu care, logic, faci cunoștință la fața locului. La întoarcere, cineva din grup cu care nu avuseseși tangență până atunci te adaugă pe Facebook și îți trimite un mesaj de genul: Alexandra, poți să-mi trimiți și mie pozele de la munte? Bun, înțeleg că n-am vorbit prea multe în vacanță și că poate nu ți s-a întipărit în memorie cum am zis că mă cheamă și cum m-a strigat lumea x zile, dar dacă nu ești sigură sau știi sigur că nu ai reținut, de ce nu mă abordezi evitând să îmi spui pe nume?

2. Trimiți un mail informal unei persoane necunoscute. La finalul textului îi faci vreo urare de zi faină și te semnezi Dana, dar dedesubt apare automat semnătura cu numele complet. Persoana respectivă îți răspunde Salut, Alexandra. Retoric mă întreb cât de greu poate fi să fii atent la un asemenea detaliu...

          Știu că sunteți mulți norocoși care aveți un nume și cu ăla defilați, dar voi cum ați interpreta chestia asta, ca lipsă de atenție sau de politețe?

Oltencele cuceresc Clujul

         După ce i-am speriat pe bănățeni cu afirmația îndrăzneață că venim să cucerim Timișoara, acum e rândul ardelenilor să tremure! Vă anunț, așadar, că eu și Oana purcedem spre Cluj-Napoca mâine, 17 iulie, și ne punem picioarele la spinare sâmbătă, pe 21. Așadar o să stăm la fața locului 3 zile (18, 19 și 20 iulie), timp în care o să ne zbânțuim pe muzica celor de la Roxette, o să vizităm niște locuri drăguțe ca să prestez ceva fotografii pentru My Destination Romania (în special ca să înfrumusețez pagina asta) și o să profităm de ocazie ca să petrecem timp cu mon amie Iolanda.

          Și, după cum cred că vă așteptați, ne-ar plăcea să facem cunoștință cu clujenii și să ciocnim o bere / cafea / suc / ce dorește fiecare să bea. Mai mult ca sigur că ne vom întâlni cu Ana-Maria, pentru a-i înmâna premiul binemeritat de la concursul acesta, but we want more...bloggers on the floor! :P
          Așadar, eu, Alexandra - Daniela Ilie, pe numele de scenă Dana, pe care mă găsiți pe blogul de față, pe Twitter, Facebook, Google+, Pinterest, Tumblr și ... Dumnezeule, cred că ajunge, și ea, Oana - Andreea Ilie, pe numele de scenă ... Oana, pe care o găsiți pe blog, Twitter, Facebook și Tumblr, dorim să ne întâlnim cu voi, clujenii, pe 18/19/20 iulie (înainte de înserat), la ceva terasă centrală pe care o puteți recomanda voi, că noi nu ne pricepem. Cei care vor să schimbe două vorbe - trei prostii cu noi sunt rugați să lase un semn pe unul din canalele ante-menționate (dar nu un semn gen virgulă sau ghilimele, că poate nu mă prind).
           Acestea fiind zise, dragă Cluj, ne vedem în 2 zile!

PS1: Și internauții ne-clujeni, care se întâmplă să fie în zonă atunci, sunt mai mult decât bineveniți!
PS2: Chestia cu cuceritul Clujului era o glumă - venim cu gânduri pașnice! :)

Aventuri in Timisoara

          Cred că v-am înnebunit și pe Twitter și pe Facebook cu update-uri despre scurta și rapida vizită a mea și a Oanei la Timișoara-metropolis. Însă am tot amânat să scriu pe blog pentru că nu știu ce să vă povestesc mai întâi și ar ieși o mega-postzilla. Așa o să iasă doar o postzilla obișnuită, acum că am ales să pun pozele frumoase aici și pe blog să punctez doar cinci momente mai memorabile, care fie m-au nedumerit, supărat, speriat sau amuzat mai tare.

Sala Corneliu Baba (am fost rebelă!)

1. Pentru că Muzeul Banatului (Castelul Huniade) era închis pentru renovare (și cum eu sunt maaare amatoare de plimbat prin muzee), am ales să vizitez Muzeul de Artă (Palatul Baroc). Înarmată fiind cu un Nikon D3000 de mare angajament (pentru mine, nu știu pentru profesioniști), am plătit niște bănuți ca să pot să fac fotografii înăuntrul muzeului. Și îndepărtându-mă eu de ghișeu, doamna mi-a strigat pe urme că nu pot să fac fotografii la Corneliu Baba. Și nici la Artă Europeană. Și nici la expoziția de la Brukenthal. Cu asta în minte, am purces spre a împoza ceva expoziție de artă contemporană ciudată (și pentru asta am fost interpelată de vreo 3 ori dacă am plătit taxa foto, să nu fac cu blitz, să nu folosesc raza roșie etc etc etc) și holurile muzeului. Bună treabă, promotori ai turismului din România; bună treabă!

Intrarea în Infern

2. Trecând la chestii mai înspăimântătoare, să vă povestesc pățania mea cu turnul de apă din cartierul Fabric, despre care citisem(pe un site de neîncredere)că ar fi recomandat turiștilor. După ce am bătut niște străduțe lăturalnice, am ajuns la un loc de casă părăginit, cu o vegetație luxuriantă, cu pomi cocoșați de rod, în mijlocul cărora se înălța turnul (ceva gen Barad-Dur, pentru cunoscători). Poarta scoasă din țâțâni (deci deschisă, să nu se înțeleagă că am încălcat proprietatea cuiva :P), trec prin ea ca să urc apoi pe niște scări sparte de ciment, după care ajung la o ușă împăienjenită (dar deschisă!). Intru. Semi-întuneric și miros puternic de rahat de porumbel. După ce mi se obișnuiesc ochii cu lipsa luminii, dibuiesc o scară în spirală șerpuind pe pereții interiori ai turnului și mă gândesc că duce sus, de unde aș putea face niște poze grozave. Încep să urc, pășind cu grijă printre rahat de porumbel și schelete mai proaspete sau mai vechi. Când ajung cam la 3/4 ale scării, deodată se aud niște zgomote de sus, ca niște voci, iar porumbeii de deasupra mea încep să zboare prin turn. Nu mai e nevoie să vă spun că eram eu deja suficient de cu inima-n teniși, dar la așa surpriză am început să fug la vale fără să mai țin cont în ce calc și nu m-am mai oprit până-n stradă, unde m-am grăbit să mă îndepărtez (deși recunosc că m-am mai uitat de vreo 2 ori în spate, având senzația că mă urmăresc niște zombie :D).

Limonadă cu pepene = Melonadă

3. De ce la Timișoara fresh-ul de lămâi + alt fruct poartă tot numele de limonadă? De ce ai scrie că servești limonadă de/cu pepene, atâta timp cât limonada se prepară exclusiv din apă, zahăr și lămâi? 

4. Joi pe la ora prânzului, după mai bine de 4 ore de plimbat prin soare, ajung în Iulius Mall cu scopul precis de a-mi potoli stomacul. De oboseală sau de foame, nu știu precis din care cauză, după vreo jumătate de oră de învârtit prin mall, declar cu mâna pe inimă că n-am găsit foodcourt-ul. Așa că am intrat în Auchan si mi-am luat mâncare de acolo. La ieșire, primul lucru pe care l-am văzut a fost săgețica spre foodcourt, unde m-am și dus să mănânc, de supărare! :P

5. Și ultima întâmplare de pe lista de astăzi este cea cu tramvaiul. După ce am mers câteva ore bune de la hotel (zona stadion) către Muzeul Satului Bănățean (Pădurea Verde), am ajuns pe la Gara de Est. Moment în care m-am decis spontan să atac tramvaiul care tocmai se apropia. M-am postat în stație și am așteptat să se deschidă ușile ca să pot întreba un călător dacă tramvaiul ajunge unde îmi doream eu. Într-o fracțiune de secundă, persoana cu pricina mi-a spus că nu știe, o altă persoană mi-a confirmat, spunându-mi că trebuie să merg 3 stații, o domnișoară mi-a pus în mână un bilet, urându-mi să-mi fie cu folos, iar eu am zburat înăuntrul tramvaiului ca o gazelă, fix înainte să se închidă ușile. Numa' că la Timișoara tramvaiele sunt altfel decât la noi la comuna Craiova, și mai au un rând de ușițe (la nivelul genunchiului) după ce treci de ușile tramvaiului, pe care bineînțeles că eu nu le-am observat și le-am sărit sprințară, căci alternativa era să pic în nas. Stau eu ca pe ghimpi 3 stații, iar când să cobor la cea cu pricina, ușile nu se deschideau. Am împins de o ușă (ca la Craiova), nimic. O doamnă îmi zice: -Împinge de cealaltă! Împing și de cealaltă ușă. Zice: -Nuuu! De ușiță! Și până să mă dumiresc eu, a și plecat tramvaiul. -Nu ești de pe aici, nu-i așa? -No shit?!, zic în gând, în timp ce aștept să ajung în stația de la capătul lumii...

Oltencele cuceresc Timisoara

          După planificări spontane, care au durat 30 de secunde, cam cât m-a întrebat Oana dacă vreau să merg cu ea la Timișoara în perioada 27-30 iunie, vă anunț că...la naiba, am anunțat deja! Da, ideea e că pe 27 iunie purcedem spre orașul de pe Bega, unde o să stăm efectiv doar două zile (28 și 29), pe 30 îndreptându-ne deja pașii spre gară și spre casă. În urbea bănățeană Oana merge la un curs, iar eu profit de ocazie să vizitez niscaiva muzee și locuri drăguțe și să prestez ceva fotografii și filmări pentru My Destination Romania (în special ca să înfrumusețez pagina asta).

          Și pentru că a trecut o grămadă de timp de la ultima reuniune de internauți (bloggeri / twitteriști) la care am participat (care cred că a fost National TweetMeet-ul de la Brașov din ... 2010?!), ne-ar plăcea să facem cunoștință cu timișorenii și să ciocnim o bere / cafea / suc / ce dorește fiecare să bea. Inexplicabil,  nu știu dacă mai există în lista mea de following / followers altcineva din Timișoara în afară de Camelia Urcan - Deme, pe care am abordat-o deja corespunzător (adică pe Twitter), dar nu ne sfiim să cunoaștem lume nouă. 

          Așadar, eu, Alexandra - Daniela Ilie, pe numele de scenă Dana, pe care mă găsiți pe blogul de față, pe Twitter, Facebook, Google+, Pinterest, Tumblr și ... Dumnezeule, cred că ajunge, și ea, Oana - Andreea Ilie, pe numele de scenă ... Oana, pe care o găsiți pe blog, Twitter, Facebook și Tumblr, dorim să ne întâlnim cu voi, timișorenii, pe 28/29 iunie pe înserat, la ceva terasă centrală pe care o puteți recomanda voi, că noi nu ne pricepem. Cei care vor să schimbe două vorbe - trei prostii cu noi sunt rugați să lase un semn pe unul din canalele ante-menționate (dar nu un semn gen virgulă sau ghilimele, că poate nu mă prind).

          Acestea fiind zise, dragă Timișoară, ne vedem în 2 săptămâni!

PS1: Și internauții ne-timișoreni, care se întâmplă să fie în zonă atunci, sunt mai mult decât bineveniți!

PS2: Chestia cu cuceritul Timișoarei era o glumă - venim cu gânduri pașnice! :)

Lansare MyDestination.com/Romania

          Aici am scris mai nuanţat, mai personal. Mai jos aveţi varianta oficială:

"Joi, 19 aprilie 2012, My Destination Romania a lansat un nou ghid turistic online în limba engleză – MyDestination.com/Romania.  Acesta este o resursă completă despre România, destinată atât turiştilor străini şi expatriaţilor, cât şi turiştilor români. Site-ul le oferă acestora o paletă vastă de informaţii despre România, cu privire la cele mai importante subiecte, precum posibilităţi de cazare, restaurante, viaţa de noapte, cumpărături, evenimente, dar şi la siturile istorice şi culturale ce pot fi vizitate în ţara noastră.

My Destination Romania este parte a MyDestination.com, o multi - premiată reţea globală de site-uri ce conţine peste 100 destinaţii în toată lumea. Creată în 2006 de doi tineri antreprenori, James Street şi Neil Waller, reţeaua este utilizată de peste 8 milioane călători în fiecare an. MyDestination.com oferă o perspectivă unică asupra informaţiei locale prezentate, fiecare site fiind gestionat de o echipă de experţi de la faţa locului.

Configurat după modelul destinaţiilor aflate sub brandul My Destination, website-ul MyDestination.com/Romania este structurat în 7 categorii ce oferă informaţii despre posibilităţile de cazare, divertisment şi petrecere a timpului liber (Accommodation, Restaurants, Nightlife, Things To Do, Shopping, Wellness şi Services) şi 7 categorii ce vizează cu precădere informaţii regionale, sfaturi şi articole de călătorie, starea vremii sau fotografii inedite (Regional Info, Useful Info, Travel Articles, Events, Weather, Photos, Top 10 Attractions).

Website-ul oferă informaţii precise despre companiile locale, care au posibilitatea să-şi promoveze afacerea într-un mod cât mai atractiv, cu ajutorul instrumentelor multimedia (tur virtual, video de prezentare) şi materialelor promoţionale (bannere). Orientarea către utilizator este concretizată prin prezenţa motorului de rezervare online, oferindu-le călătorilor umbrela unui singur site în care pot explora destinaţia, dar şi rezerva concediul sau călătoria în România. Mai mult decât atât, pentru a fi mereu în pas cu avansul tehnologic, My Destination Romania oferă utilizatorilor săi o aplicaţie gratuită pentru telefonul mobil.

De asemenea, echipa My Destination Romania este mereu la dispoziţia utilizatorilor website-ului, păstrând o strânsă legătură cu aceştia şi prin intermediul reţelelor sociale Facebook şi Twitter."

Cum sa organizezi un Tweet Meet: ghid practic (partea a II-a)

          Pe vremea când se potcovea puricele cu 99 de ocale de fier și tot sărea până la cer, strigând în gura mare cât de ușor e, s-au organizat două tweet meet-uri la care am luat parte, unul în Craiova și altul, de dimensiune națională, la Brașov. "Plătind atenție" la desfășurarea ambelor evenimente, am strâns câteva considerațiuni (de bun simț, aș zice eu) într-un mic și, sunt convinsă de asta acum, incomplet, ghid practic privind organizarea unor astfel de evenimente. Deși îl puteți citi în variantă completă aici, o să redau mai jos câteva rânduri din el, pentru a stabili punctul de plecare pentru această a doua parte a sa:

Sar peste primele faze, în care se invită lumea, se cer confirmările, se stabilește locația, se fac afișe și alte lucruri care deja s-au încetățenit și ajung direct la locul și momentul cu pricina.

          În partea I am trecut cu destulă rapiditate peste fazele inițiale, pentru că le-am considerat puerile și general știute. Bineînțeles, am greșit, așa că revin puțin asupra lor. Așadar...

1. Felicitări pentru ideea de a organiza un eveniment. Înainte de a stabili orice, vorbește cu câteva persoane apropiate (5-6) pentru a vedea dacă le place ideea și dacă ar putea să te însoțească indiferent de dată/loc. Asta ar putea să fie salvarea ta în caz că evenimentul eșuează și nu se prezintă niciun invitat, eliminând posibilitatea de a aștepta degeaba. Sau asigură-te de la început că ai un invitat atractiv care să asigure și prezența altora la eveniment. Ca și concluzie la acest prim punct, vă sfătuiesc să faceți un pic de risk management și să vă luați măsuri de precauție în caz că ceva nu merge conform dorinței voastre.

2. Lansează ideea (pe blog/Facebook/Twitter) și implică un număr cât mai mare de persoane în stabilirea datei/locului de desfășurare. Degeaba stabilești de unul singur ziua și ora întâlnirii dacă nimeni nu este disponibil atunci, sau locul unde se va ține tweet(blog) meet-ul, dacă este departe de zona comun acceptată - centrul orașului. În urma dezbaterilor privind aceste două informații logistice îți vei putea face o oarecare idee și despre cine este dispus să vină.

3. Trimite invitații personalizate. Da, suntem oameni și ne place să ne simțim importanți, deci un mesaj -cât de mic- în care să ne inviți pe noi în mod expres și să ne spui cât de importantă este prezența noastră pentru tine / eveniment ne-ar merge direct la suflet. O altă modalitate de a atrage este de a face un plan al desfășurării evenimentului în care să delegi mici roluri pentru fiecare invitat. Astfel fiecare va fi ca o rotiță în desfășurarea întâlnirii și va face tot posibilul să iasă bine tocmai din dorința de a spune la final: A fost un succes și datorită mie!

Participanți Craiova Tweet Meet - aprilie 2010

4. Solicită confirmări. Lucrul acesta te va ajuta să previi situații ca cea descrisă la punctul 1 și va avea impact în cea de la punctul următor.

5. Anunță permanent lista actualizată a confirmărilor. Fiecare avem oameni pe care îi placem și oameni...pe care îi placem mai puțin. Din experiență vă spun că cei din a doua grupă contează mai puțin decât cei din prima, deci cineva care vede pe listă un amic / prieten / o persoană cu care vrea să se întâlnească va veni negreșit la eveniment.

6. Roagă confirmații să fie ambasadori ai evenimentului și să invite și ei, la rândul lor, alte persoane. Asta merge atunci când fie nu cunoști tu personal acele persoane, fie confirmatul are o relație mai bună sau o influență mai mare asupra lor.

          Dacă vrei să organizezi un tweet meet, n-are cum să nu-ți fie de folos această a doua parte a unui succint ghid practic. Dacă vrei să combați vreuna din aceste reguli sau să adaugi altele, te invit cu drag. 

          Mi casa es su casa :)

Intrebari retorice 1

          Parcă v-am mai spus că sunt un fel de dependentă de Tumblr, lucru ce se datorează, în mare măsură, faptului că e cu un pas înaintea Twitter-ului și cu 10 înaintea Facebook-ului în materie de noutăți (și aici mă refer la fun stuff). Din când în când, însă, cei pe care îi urmăresc mai pică și în butoiul cu melancolie și publică, printre altele, tot felul de retorisme. Știți voi, hai să fim sublimi și subliminali; dacă nu acum, atunci când?; când a fost ultima dată când ai făcut ceva pentru prima dată? dacă ai putea să o iei de la capăt, ce ai schimba? etc șa șamd. Nu neg, ca mesaj, toate întrebările de mai sus sunt foarte inteligente, bine puse, te fac să te gândești, dar mi se par deja banalizate din cauza unei supra - exploatări. Astăzi, spre meditația mea profundă, am dat peste o astfel de întrebare un pic mai altfel. Zice ea ceva de genul: ce vârstă ai avea dacă nu ai ști ce vârsta ai? De aici dilema. 

          Fizic? Ultima dată când și-a dat cineva cu părerea, un taximetrist adică, a crezut că ies de la un bal de facultate, deci că-s cam boboacă. Unde mă duce asta? Pe la 19 ani, să zicem. Înainte de asta, doamna de la agenția de bilete de la teatru ne-a întrebat la ce liceu suntem, ceea ce mai scade un pic ștacheta. Nu știu ce vârstă mi-aș da dacă nu aș ști câți ani am, probabil cu vreo 3-4 mai puțin decât am, ceea ce acum poate să nu fie neapărat un lucru bun, dar pe viitor s-ar putea să devină! Psihic? Anda zice că-s o "wise old lady" și tind să cred că are dreptate. La partea cu "wise" și la partea cu "lady", desigur că bineînțeles! :))

          Așadar, deci și prin urmare, ceasul tău biologic cât de tare bate oare?

Libertatea de a trage cu pusca. Pe Twitter

          Ca ființe evoluate, simțim nevoia să comunicăm. Uneori mai mult decât alteori, unii mai mult decât alții. De asta ne și repezim cu furie să ne facem conturi pe toate rețelele de socializare și ne avântăm în discuții cu diverși necunoscuți. Și pentru a-i asculta și a afla lucruri noi, diverse puncte de vedere, dar și pentru a spune / scrie noi ce avem de exprimat. Pe alocuri ni se răspunde; la multe lucruri pe care le postăm (fie că sunt tweet-uri sau update-uri pe Facebook, Google+ etc.) nu observăm nicio reacție. Și e în regulă, atâta timp cât noi ne simțim mai bine doar pentru că am spus lucrul respectiv.

          Astăzi, puțin despre Twitter. Spre deosebire de alte platforme de același tip, Twitter oferă câteva posibilități utile și binevenite. Una dintre acestea este reprezentată de posibilitatea de a folosi hashtag-uri. Mai multe persoane discutând despre un același subiect pot include în tweet-urile lor un anume cuvant sau secvență de litere/cuvinte, precedată de semnul #. Astfel, persoanele implicate în respectiva discuție pot urmări mult mai ușor
ceea ce se scrie pe acel subiect. Când folosești acest artificiu tehnic, descoperi noi utilizatori pasionați de aceleași lucruri ca și tine sau cu subiecte comune de interes. Așa se și întețește conversația, atunci când sunt mulți oameni la mijloc și când vrei în permanență fie să adaugi ceva pentru a completa ce spune cineva, fie să îi dai replica altcuiva etc. 

          Când au loc simultan mai multe evenimente pentru care se creează hashtag-uri pe Twitter, începe un mic prăpăd pentru cei care nu sunt antrenați în discuțiile respective. Dau exemplul zilei de marți, dacă nu mă înșel, când se scria la greu pe #VoceaRomaniei și pe un hashtag dedicat lansării iPhone5. Timeline-ul abia mai respira. Mă uitam la emisiunea Vocea României și voiam să citesc părerile altor persoane care făceau același lucru, dar eram complet neinteresată de lansarea telefonului antemenționat. Așa că am profitat de o altă trăsătură de milioane a Twitter-ului (de fapt a Tweetdeck-ului, aplicația pe care o folosesc pentru a-mi gestiona concomitent conturile de Twitter, Facebook și LinkedIn): filtrele. Cei care nu doresc să vadă în timeline-ul lor tweet-uri ce conțin anumite cuvinte sau hashtag-uri pot să creeze filtre, acestea împiedicând, apoi, apariția în timeline a cuvintelor / hashtag-urilor filtrate. Deci am băgat în filtre #iphone5 și m-am bucurat de un timeline aerisit, în care puteam urmări ușor atât tweet-urile generaliste, cât și pe cele legate de hashtag-ul #VoceaRomaniei.

          Sunt convinsă că majoritatea utilizatorilor cu ceva tweet-uri în spate sunt familiarizați cu toate aceste trăsături ale Twitter-ului. Și atunci nu mă pot opri din a mă minuna toată de ce anumiți utilizatori se ăuăiesc toți (de la a se ăuăi = a face ău ău ău) atunci când se prevede la orizont formarea unui hashtag activ. Nu pricep de ce avem reacții de genul: Începe Vocea României, iar nu mai vedem nimic pe Twitter. Și cum te-ai nimerit să zici ceva pe hashtag-ul respectiv, cum pac: unfollow! N-aș plânge niciodată după followers (cu atât mai puțin după unii ca aceștia despre care scriu acum), dar încerc să educ, să le arăt că mai există și gri între alb și negru, plus încă ceva culori. Cui nu vrea să vadă îi respect libertatea de a trage cu pușca. Pe Twitter. 

PS: Pentru acei Gică Contra care vor spune că filtrele sunt doar în TweetDeck, aflați că există niște clienți (gen Filttr și alții) care fac exact același lucru pe web.

Sursă poză, aici.

Daca timeline-ul tau arata asa...

          Dacă timeline-ul tău arată așa și tu ești acasă, e clar că nu te afli unde trebuie...

Oameni mari si oameni mici

          Cred că v-am creierit de cap și pe Facebook și pe Twitter și pe blog cu disertația care se apropie teribil de repede. Vă spuneam eu aici că mi-am ales să scriu despre The American Small Town in John Updike’s Novels. Ce nu v-am spus e că unul din capitolele lucrării mele se numește “Small” People Living in Small Towns și, cum probabil bănuiți, în el discut despre faptul că viața într-un asemenea mediu (un oraș mic și fără posibilități sau cu posibilități limitate) îi constrânge pe locuitori să fie și să rămână și ei, la rândul lor, mici.

          No, până aici totul mi s-a părut așa, din cărți și din părți, teorie pe pâine, hai să scriem ca să avem ceva scris. Apoi astăzi m-a lovit. A venit ca o palmă peste ochi, dar una dată așa … cu dosul. Și cu sete. Craiova e un oraș teribil de mic. Dureros chiar. Adăpostește oameni de toate spețele: subterani, la nivelul solului, puțin ridicați – aduși de spate, cocoșați și verticali. Sau mici, medii și mari. Îi categorisim fiecare după standardele proprii. Pe cei cu adevărat mari îi respect; pe cuvânt că o fac. În prezența lor mă încearcă sentimente de venerație amestecată cu teama de a nu spune vreo prostie care să mă arunce, conform standardelor lor, într-o categorie greșită. Uneori, însă, sunt tocmai oamenii ăștia mari cei care își luxează încrederea pe care le-o ofer călcând atât de strâmb încât mă doare și pe mine. Și atunci tot sistemul meu se năruie și îmi dau seama că nu există oameni împărțiți în categorii. Ci doar oameni pe care îi cunoaștem mai bine decât pe alții…

          Morala: Un tip cu adevărat moral este, sub raport etic, mai exigent faţă de sine însuşi decât faţă de alţii. (Lucian Blaga, Cugetări)