Amintiri din copilarie 1

          De fiecare dată când mă supără Oana îmi zic în gând: "Ia să vezi ce o fac eu odată de rușine de față cu toată lumea!" Și ce metodă mai bună să fac asta decât să povestesc pe blog (și să sper apoi că voi scăpa cu viață) despre momentele amuzante din copilăria noastră, ălea pe care le povestesc părinții de obicei la cine în familie sau de față cu câte un prieten care n-am vrea să ne cunoască trecutul rușinos. :P

       Așa că prima amintire din copilărie o să ne aibă în prim plan pe amândouă, căci o avem dintr-o excursie din care amândouă am ieșit cam șifonate. După calculele mele inexacte, s-ar putea ca întâmplarea să fi avut loc în vara anului 1994, când eu doar ce terminasem grădi și mă pregăteam să devin școlăriță. Ca în fiecare vacanță de vară, ne-am suit toți patru (mami, tati, Oana, Dana) în preacumintea noastră Dacie 1300 și am pornit-o într-un circuit pentru a descoperi frumusețile patriei. Nu-mi mai amintesc exact tot traseul, știu doar că, la un moment dat, ne-am oprit pentru mai multe zile la Soveja, locul unde Oana va fi rămas în istorie!

          Nu știu cum mai este acum, dar pe vremuri Soveja era o stațiune destul de apreciată de turiști, care îi împânzeau străzile și îi umpleau hotelurile și vilele comuniste. Nu pot spune că era o colcăială de oameni, cum găsești acum câteodată pe la Olănești sau vara la mare, dar erau suficienți încât să nu mai prinzi loc seara pe băncuță în parc, ca să dau un exemplu elocvent, căci tot de prins loc vreau să vă vorbesc și în continuare.

          Tocmai ne întorceam toți 4 dintr-o plimbare mai lungă, activitate foarte îndrăgită de ai noștri, și ne apropiam de hotel. De obicei, înainte să urcăm în cameră, dădeam o raită și la locul de joacă, activitate foarte îndrăgită de noi. Așa că eu și Oana, cu ochi rugători, le-am spus alor noștri că o luăm înainte și îi așteptăm la leagăne, și am început să ne îndreptăm către părculeț. Părculețul era de fapt un ditamai parcul, fiindcă distanța dintre intrare și locul unde erau leagănele egala lejer (sau poate numai în ochii mei de copil) lungimea unui teren de fotbal.

         De cum am intrat în părculeț, am ochit amândouă un loc liber la leagăne (bucurie mare, căci așa cum uneori nu prindeam loc pe băncuță în parc, de și mai multe ori nu reușeam să găsim un leagăn disponibil să ne facem damblaua de copii). Leagăn ochit, acum să ne asigurăm că nu ni-l ia altceva. Și am început să alergăm, să alergăm, să alergăm, dar eu, fiind mai mică și mai în formă de mingiuță așa, am rămas repede în spatele Oanei și apoi m-am oprit de-a binelea. Lupta era pierdută! Așa că am continuat să merg agale, în timp ce Oana, mai suplă și mai sprințară, a continuat să alerge către leagănul gol, a ajuns la el și, fără să încetinească aproape deloc, s-a aruncat în leagăn, căzând, inevitabil, din cauza vitezei, pe partea cealaltă. :)) Bineînțeles că am băgat viteză și am ajuns lângă ea la țanc cât să o văd ducând mâna la cap (în care se cam proptise la cădere) și luând-o de acolo însângerată. A urmat apoi fuga mea înapoi la părinți, fuga în trei înapoi la Oana cea căzută din leagăn și apoi fuga în patru la doctor, care i-a făcut ce i-a făcut acolo să fie bine, să nu fie rău (deși uneori îi mai zic eu Oanei că prin gaura aia i-a ieșit toată mintea!).

          După câteva zile, după ce s-a făcut bine Oana și s-a terminat biletul de odihnă, ne-am suit iarăși toți patru în Dacie și ne-am îndreptat către Cluj, unde urma să vizităm niște rude. Din tot drumul Soveja - Cluj și apoi Cluj - Craiova nu îmi amintesc prea multe, în afară de faptul că am borât în permanență. În pungă, în mașină, pe geam, afară, unde nimeream. Ajunși în cele din urmă înapoi acasă, am aflat că aveam hepatită - nu mai știu care literă, oricum una care mi-a permis tratament la domiciliu -, fapt pentru care am ratat prima zi de școală și...restul lunii! :P

          Așa s-a încheiat aventura noastră, cu un cap spart și o boală nasoală. Dar capul spart rămâne mult mai spectaculos, as putea spune chiar preferatul meu! Dacă sunteți curioși cum mi-am spart și eu troaca, nu ratați următorul episod din Amintiri din copilărie. :D

Aventuri in Timisoara

          Cred că v-am înnebunit și pe Twitter și pe Facebook cu update-uri despre scurta și rapida vizită a mea și a Oanei la Timișoara-metropolis. Însă am tot amânat să scriu pe blog pentru că nu știu ce să vă povestesc mai întâi și ar ieși o mega-postzilla. Așa o să iasă doar o postzilla obișnuită, acum că am ales să pun pozele frumoase aici și pe blog să punctez doar cinci momente mai memorabile, care fie m-au nedumerit, supărat, speriat sau amuzat mai tare.

Sala Corneliu Baba (am fost rebelă!)

1. Pentru că Muzeul Banatului (Castelul Huniade) era închis pentru renovare (și cum eu sunt maaare amatoare de plimbat prin muzee), am ales să vizitez Muzeul de Artă (Palatul Baroc). Înarmată fiind cu un Nikon D3000 de mare angajament (pentru mine, nu știu pentru profesioniști), am plătit niște bănuți ca să pot să fac fotografii înăuntrul muzeului. Și îndepărtându-mă eu de ghișeu, doamna mi-a strigat pe urme că nu pot să fac fotografii la Corneliu Baba. Și nici la Artă Europeană. Și nici la expoziția de la Brukenthal. Cu asta în minte, am purces spre a împoza ceva expoziție de artă contemporană ciudată (și pentru asta am fost interpelată de vreo 3 ori dacă am plătit taxa foto, să nu fac cu blitz, să nu folosesc raza roșie etc etc etc) și holurile muzeului. Bună treabă, promotori ai turismului din România; bună treabă!

Intrarea în Infern

2. Trecând la chestii mai înspăimântătoare, să vă povestesc pățania mea cu turnul de apă din cartierul Fabric, despre care citisem(pe un site de neîncredere)că ar fi recomandat turiștilor. După ce am bătut niște străduțe lăturalnice, am ajuns la un loc de casă părăginit, cu o vegetație luxuriantă, cu pomi cocoșați de rod, în mijlocul cărora se înălța turnul (ceva gen Barad-Dur, pentru cunoscători). Poarta scoasă din țâțâni (deci deschisă, să nu se înțeleagă că am încălcat proprietatea cuiva :P), trec prin ea ca să urc apoi pe niște scări sparte de ciment, după care ajung la o ușă împăienjenită (dar deschisă!). Intru. Semi-întuneric și miros puternic de rahat de porumbel. După ce mi se obișnuiesc ochii cu lipsa luminii, dibuiesc o scară în spirală șerpuind pe pereții interiori ai turnului și mă gândesc că duce sus, de unde aș putea face niște poze grozave. Încep să urc, pășind cu grijă printre rahat de porumbel și schelete mai proaspete sau mai vechi. Când ajung cam la 3/4 ale scării, deodată se aud niște zgomote de sus, ca niște voci, iar porumbeii de deasupra mea încep să zboare prin turn. Nu mai e nevoie să vă spun că eram eu deja suficient de cu inima-n teniși, dar la așa surpriză am început să fug la vale fără să mai țin cont în ce calc și nu m-am mai oprit până-n stradă, unde m-am grăbit să mă îndepărtez (deși recunosc că m-am mai uitat de vreo 2 ori în spate, având senzația că mă urmăresc niște zombie :D).

Limonadă cu pepene = Melonadă

3. De ce la Timișoara fresh-ul de lămâi + alt fruct poartă tot numele de limonadă? De ce ai scrie că servești limonadă de/cu pepene, atâta timp cât limonada se prepară exclusiv din apă, zahăr și lămâi? 

4. Joi pe la ora prânzului, după mai bine de 4 ore de plimbat prin soare, ajung în Iulius Mall cu scopul precis de a-mi potoli stomacul. De oboseală sau de foame, nu știu precis din care cauză, după vreo jumătate de oră de învârtit prin mall, declar cu mâna pe inimă că n-am găsit foodcourt-ul. Așa că am intrat în Auchan si mi-am luat mâncare de acolo. La ieșire, primul lucru pe care l-am văzut a fost săgețica spre foodcourt, unde m-am și dus să mănânc, de supărare! :P

5. Și ultima întâmplare de pe lista de astăzi este cea cu tramvaiul. După ce am mers câteva ore bune de la hotel (zona stadion) către Muzeul Satului Bănățean (Pădurea Verde), am ajuns pe la Gara de Est. Moment în care m-am decis spontan să atac tramvaiul care tocmai se apropia. M-am postat în stație și am așteptat să se deschidă ușile ca să pot întreba un călător dacă tramvaiul ajunge unde îmi doream eu. Într-o fracțiune de secundă, persoana cu pricina mi-a spus că nu știe, o altă persoană mi-a confirmat, spunându-mi că trebuie să merg 3 stații, o domnișoară mi-a pus în mână un bilet, urându-mi să-mi fie cu folos, iar eu am zburat înăuntrul tramvaiului ca o gazelă, fix înainte să se închidă ușile. Numa' că la Timișoara tramvaiele sunt altfel decât la noi la comuna Craiova, și mai au un rând de ușițe (la nivelul genunchiului) după ce treci de ușile tramvaiului, pe care bineînțeles că eu nu le-am observat și le-am sărit sprințară, căci alternativa era să pic în nas. Stau eu ca pe ghimpi 3 stații, iar când să cobor la cea cu pricina, ușile nu se deschideau. Am împins de o ușă (ca la Craiova), nimic. O doamnă îmi zice: -Împinge de cealaltă! Împing și de cealaltă ușă. Zice: -Nuuu! De ușiță! Și până să mă dumiresc eu, a și plecat tramvaiul. -Nu ești de pe aici, nu-i așa? -No shit?!, zic în gând, în timp ce aștept să ajung în stația de la capătul lumii...

Aventuri de "inceput" de iarna

          Din punct de vedere calendaristic, am intrat în a doua jumătate a iernii. Anul trecut am văzut zăpadă în Craiova doar în noiembrie și doar în spatele blocului meu, după cum v-am povestit și arătat aici, și, la cât de cald și soare și frumos a fost săptămâna trecută, nici nu mă așteptam să văd prea curând. Vremea, însă, confirmă cu vârf și îndesat ceea ce se spune despre ea, și anume că e capricioasă, căci într-o zi jumate a nins în Craiova cât n-a nins tot anul trecut. Ca peste tot în țară, autoritățile au fost surprinse în mod previzibil! :P Dar nu despre asta voiam să scriu astăzi. Haideți, mai bine, să vă fac sinteza unei zile de "început" de iarnă!

Ora 8:  Mi-am făcut curaj să mă dau jos din pat și am deschis jaluzelele. Parcarea pliiină de zăpadă, copaci aplecați cu crengile la pământ sub greutatea omătului, oameni cu lopețile în mână, încercau să își recapete posesiunea asupra mașinilor proprii și personale. Și mai și ningea cuminte peste toți și toate. M-a mai amuzat și nenea care și-a curățat Volkswagen-ul timp de o oră, timp în care ninsoarea îl acoperea pe altă parte, și care a cedat nervos până la urmă și n-a mai scos mașina din parcare. Feeric peisaj, încărcat de o veselie inexplicabilă. 

Ora 9: Sun la taxi. Linia nu este momentan disponibilă. Nici la Romnicom, nici la Barbie, nici la PMI, nici la Favorit, nici la STG. După 30-45 de minute de insistențe, îmi răspund. Nicio firmă nu are mașini disponibile. Ce să fac? Decizii, decizii...

Ora 10: Mă înarmez cu căciulă, fular și mănuși, plus umbrelă și cizmele de scandal și purced pe jos. Primele 10 minute mă găsesc la nici 500 de metri de bloc. Trotuarele sunt impracticabile și toți pietonii merg pe mijlocul străzii. Noroc că nu sunt și mașini, căci atunci ar fi cu adevărat caraghios. Ajung în strada Nicolae Iorga - aha, deci există mașini, dar evită străduțele mici, necurățate. Fiindcă trotuarele continuă să fie acoperite de un strat de minim 40cm de zăpadă, oamenii merg pe carosabil, fiind depășiți la foarte mică distanță de mașini. Se mai și alunecă, deci merg încordată ca naiba! O mașină încearcă să iasă de pe o alee dintre blocuri și rămâne împotmolită. Are fundul pe alee și botul pe Iorga, blocând sensul și formând o coadă de mașini în spatele ei, care formează o coadă de pietoni în spatele lor. Cu cât motorul se agită mai tare, cu atât roțile aruncă un jet mai înalt de zăpadă murdară, cu atât o șleahtă de 5 - 6 câini latră mai furioși la roți. Într-un final reușește să treacă, trec și mașini. Pietonii merg(em) cuminți în spatele mașinilor, aliniați în șir indian. O iau în sus pe str. Rovine. Aici un cetățean cu spirit civic și-a făcut curățenie la poartă aruncând toată zăpadă pe mijlocul drumului. Un jeep se oprește în pantă din cauza mormanului de zăpadă peste care nu poate să treacă. Domnul rămâne la volan în timp ce doamna coboară și încearcă să împrăștie zăpada cu piciorul. Trec de ei, nu știu cum va fi evoluat situația. La o poartă, o doamnă mai în vârstă îi strigă unui domn din curte: Nu ți-e rușine? De ce nu ieșiși să cureți zăpada? La cât te sculași?

Ora 10:30: Pe Nifon Criveanu schimb strada pentru trotuar. Cineva se ține de glume, căci trotuarul e curățat până într-un punct din care, în orice direcție ai vrea să mergi, se ridică un munte de zăpadă. Ori o iau înapoi, ori fac o baie de zăpadă. Ce să fie? Decizii, decizii... Pun toți banii pe picioarele mele lungi și pierd. Zăpada îmi trece de genunchi și îmi intră în cizme. Nu pot să mă curăț ca lumea cu umbrela în mâna, așa că o pun jos. Mă ninge pe căciulă. Mai în față, tot pe Criveanu e un copac cu crengile la pământ (vezi foto), blocând un sens de mers. Până în centru nu se mai întâmplă mare lucru, în afară de o schimbare de culoare, de la albul curat din cartier la o fleșcăială neagră, și de un trafic destul de aglomerat. Un plug de zăpadă curăță zona (închisă traficului) dintre Universitate și KFC. Urc cu greu panta din spatele Teatrului și alunec ca naiba pe esplanadă. Pe AI Cuza sunt ok trotuarele - în fine nu mai merg și eu ca Olga Nebuna pe mijlocul străzii. În față la Amandina un puștan o bruschează pe una până cade aia în zăpadă. O cădere destul de violentă, după mine, dar aparent extrem de haioasă pentru tânărul retardat. Îmi văd de treabă și de drum, lăudându-mi, în sinea mea, cizmele de scandal pentru cât de exemplar s-au comportat. Încerc să trec strada în față la Carol, dar calc într-o baltă de minim 10cm adâncime. Instantaneu simt în talpa stângă cum un vârtej ud și rece îmi învăluie piciorul. Înjur în gând, apoi îmi dau seama că-s în fața bisericii și îmi fac trei cruci rapide cu limba în cerul gurii, înspre iertarea păcatului. Pe partea cealaltă a străzii se vede șuvoiul rapid de apă lângă trotuar, de neevitat. Să calc în apă cu piciorul deja ud sau să risc și să îl bag pe cel încă uscat? Ce să fac? Decizii, decizii... Calc cu cel uscat și instantaneu simt în talpa dreaptă cum un vârtej ud și rece îmi învăluie piciorul. Înjur - cu voce tare și fără să-mi mai pese de biserica de care deja mă despărțea un fluviu în devenire. 

Ora 11: Până la Inspectorat fac doi pași pe stradă, trei pe trotuar. Dau să urc în clădire, dar scările exterioare - de gresie - s-au transformat într-un patinoar. Cineva îmi indică o intrare pe la subsol. Victorie - sunt înăuntru. Merg la lift, dar liftul nu vrea să meargă cu mine. Urc pe picioare până la etajul 5. Ajung la curs cu 2 ore întârziere, udă la picioare, ninsă pe haină, transpirată sub haină, o veselie!

Ora 18: O veselie, am terminat cursul! Mergem pe jos, pe o ninsoare mai liniștită, până la semafoarele de la Galeriile de Artă, de unde iau mereu taxi. De pe trotuar nu poți coborî pe carosabil decât printr-o singură "fereastră" croită printr-un morman de zăpadă, în fața căreia mai așteaptă vreo 3 persoane. Mă așez cuminte la coadă. Se întrezărește primul taxi. Persoana așezată prima la coadă se pregătește să sară prin fereastră. Până să facă un gest, o domnișoară țopăie ca o capră neagră prin zăpadă pe lângă ea, oprește taxiul cu 5m înainte să ajungă la fereastra la care așteptăm toți cuminți și fuge cu el. În fine, vin vreo trei taxiuri, ajung cap de rând la fereastră, în spatele meu o doamnă se luptă cu o cutie mare de la Philips. După vreo 5 minute, tot eu erau cap de rând, tot doamna aia era în spatele meu, taxiurile ia-le de unde poți. - Stați de mult, domnișoară? - Stau de ceva vreme. Au trecut mai multe taxiuri mai devreme, acum niciunul. Hai că se vede un taxi la orizont; inima începe să îmi bată mai repede. Mă uit la doamna care tot se mai lupta cu ditamai cutia în brațe. Să fiu lipsită de inimă, să mă sui în taxi și să îmi văd de ale mele? Să îi las ei taxiul ăsta și eu să mai rămân în frig, udă la picioare? Ce să fac? Decizii, decizii... - Dumneavoastră unde mergeți?, zic. - În Rovine. - Unde în Rovine? - La H-uri. - Haideți că și eu merg în Rovine, la D-uri. Îl împărțim? - Îl împărțim, zice doamna cu evidentă bucurie. Drumul e lung, căci se merge încet. Facem conversație legată de vreme, dar nu e ca toate conversațiile despre vreme. Acum are substanță! Mergem să mă lase mai întâi pe mine, e în drum. La cofetăria Damarin, aici în cartier, șoferul întreabă speriat: - Și acum mergem tot în față, pe dealul ăsta? - Dacă nu puteți urca, mai bine mă lăsați aici. Dup-aia dacă vă împotmoliți să nu mă puneți pe mine să vă împing! Se pune pe râs în timp ce ambalează ușor motorul la deal: - Dumneavoastră ați zis să o luăm pe aici, dumneavoastră împingeți! Râdem toți trei, necunoscuți și totuși calzi. La colț, unde îi spun să oprească, dau să scot portofelul. Doamna cu cutia de Philips îmi închide portofelul: - Lasă, astăzi plătesc eu! Casc niște ochi semi-mirați, care, în traducere liberă, ar fi întrebat: - Cucoană, vorbești serios? Nu e ca și cum ar mai exista o data viitoare pe care să o plătesc eu, știi? O întreb dacă a venit Crăciunul. Zice că dacă n-am avut zăpadă de Crăciun, barem acum, că avem, să reînviem un pic spiritul sărbătorilor. Cobor urându-i din suflet o seară frumoasă! :)

Transfagarasanul meu

Acum doua weekenduri am pornit cu o mica gasca nebuna in ceea ce, cu mana pe inima pot spune, a fost una dintre cele mai frumoase excursii (ca sa nu mai zic si "aventuri) din viata mea, pe Transfagarasan.
Am plecat de acasa vineri, facand un scurt popas la o belvedere in Slatina (pentru curiosi: sus la Casa Casatoriilor), urmata de o vizita-fulger la manastirea de la Curtea de Arges si apoi o oprire la Cetatea Poenari. Pentru viteji, va anunt ca urcusul este infernal de greu (atentie la cele 1480 de trepte) si ca a incerca sa urcati fara a va lua macar o sticluta cu apa la voi este o mare tampenie (Dana stie! :P)! Dar cetatea ofera o priveliste minunata, asa ca merita sa investiti o durere zdravana de picioare, o deshidratare, o tahicardie si 2 lei, ca mine :D Ne-am continuat periplul cu Barajul Vidraru si ne-am afundat in Transfagarasan, cautand loc de campare.
Dupa indelungi dezbateri, hotarari si razgandiri, ne-am asezat cortul pe malul unui raulet, si fix cand am terminat de pregatit masa a inceput sa ploua, astfel incat am servit gratar la cort. Ploicica s-a transformat in furtuna de-a binelea, astfel incat, la cateva minute dupa ce am inchis ochii un pic, ne-am trezit cu rauletul crescut cu vreun metru (pe vertical, vreau sa zic), transformat in fluviu, curgand cu mare viteza prin cortul nostru. Am evacuat de urgenta "casa", scotand prin ploaie, apa si namol toate lucrurile din cort si ducandu-le la masina care, absolut neinspirat, ne astepta pe o costisa. Nu mai are sens sa va spun cat eram de uzi si de speriati, sau cum ne-am schimbat si am stat toata noaptea in masina (toti 4!), motaind, mai trezindu-ne, mai atipind iarasi.
Trezirea am dat-o pe la 6-7 dimineata, cand s-a oprit ploaia si am putut face evaluarea pagubelor: ce fusese odata uscat si curat se udase si murdarise de la toate lucrurile pe care le-am adus prin ploaie, din cort; masina era uda si ea (banchete, portbagaj, covorase); cort, paturi, saci de dormit, perne, haine, incaltari, totul arata ca dupa razboi. Pana am intins noi, fetele, paturile si sacii de dormit la uscat, baietii au intrat in rau sa spele cortul (care mai era si de imprumut). Am curatat ce mai putea fi salvat, am aruncat ce era irecuperabil. Am mancat din picioare. Dupa ce s-au mai zvantat cat de cat lucrurile, am strans tabara si am pornit spre Balea Lac.
Drumul a fost minunat, plin de peisaje superbe, de verde, de cascade, de nori printre noi sau noi printre nori...
Si pentru ca o imagine face cat o mie de cuvinte, asa a aratat Balea Lacul nostru:

Mai multe imagini, aici! :)
Tweet