Sarbul Goran

Goran e un nume destul de comun în spațiul fost iugoslav. Bregovic, Visnjic, Ivanisevic și mulți iluștri anonimi. Am cunoscut și eu un Goran prin 2011, tavernagiu, bărbat bine făcut, înalt, cu vorbele la el, învățat să convingă oamenii să i se așeze la masă, să-i distreze și să-i facă să revină. Aia era meseria, asta făcea omul. Circumstanțele au făcut ca luna trecută să mă întâlnesc din nou cu Goran, printr-o întâmplare care mă face să exclam - a câta dată, oare? - că lumea e foarte mică. Dar să o luăm cu începutul...

În 2011, întorcându-ne cu mașina de la Târgul de Turism de la Belgrad, am trecut prin Kladovo (peste baltă de Drobeta Turnu Severin), unde am oprit la un nene (al cărui nume nu-l mai rețin) ca cineva din grup să cumpere pește afumat. Pentru că era vestit acest domn, se pare, pe ambele maluri ale Dunării pentru peștele pe care numai el știe cum îl prepară. L-am găsit în exercițiul funcțiunii, adică închis într-un fel de hambar, unde se îndeletnicea de zor cu afumatul și întorsul peștilor cu burta spre fum. N-avea niciunul gata și, ca să ne treacă supărarea că am bătut drumul degeaba, ne-a invitat la tavernă. Când am coborât din mașină în fața localului, am văzut ceea ce în limbaj de cartier se numește o biciușcărie. Nu mai știu cum arăta în detaliu, dar am păstrat în amintire imaginea unei căsuțe coșcovite, acoperită de table care imediat ziceai c-o s-o ia la vale peste tine. Înăuntru, locul a părut mai larg, cu un aer tradițional, curat, cu o atmosferă de cald și bine, și cu un godin pe lemne în jurul căruia ne-am strâns ca potârnichile. De după tejghea a apărut Goran. Tavernagiu după vorbă, după port, ducând cu mândrie pe umeri un ilic negru de catifea. Parcă-l văd și acum, căci un pic de impresie mi-a făcut, trebuie să recunosc. Goran a vorbit cu noi ca și când ne știam de-o viață și eram frați din altă mamă. Nu ne-a dat meniu, ne-a întrebat într-o doară cam ce-am vrea, și până să apucăm să răspundem, și pusese pe masă țuicuța, salata bulgărească și farfuriile cu ardei murați umpluți cu brânză. Nici nu mai știu ce am mâncat la felul principal, așa de sătui am fost după acest aperitiv cuprinzător, dar îmi amintesc cum insista să ne frigă repede pe grătar un purceluș de lapte. Ne-am înțeles la bani, a primit cu același drag și dinari sârbești și lei românești, apoi ne-am despărțit cu promisiuni că vom reveni. Și uite că n-am mai revenit. Ba chiar am ascuns amintirea într-un cotlon atât de bine pitit al minții, încât nici măcar când l-am văzut din nou nu reușeam să-mi dau seama de ce îmi pare atât de cunoscut. Dar să o luăm încetișor...

Eram cu un autocar plin de oameni, tocmai trecuserăm din Bulgaria în Serbia și ne-am oprit la Kladovo pentru a-hem...toaletă și cumpărat dinari. Doar ce opriserăm autocarul într-o parcare și ne dădeam jos când, cu scârțâit de roți, un Merțan roșu prăfuit și vechi de când lumea oprește lângă noi și șoferul lui întreabă, pe tonul un pic agresiv al sârbilor, cine-i șeful acolo. Crezând că este vreo problemă, tata (șef de trib) sare repede din autocar să vadă despre ce e vorba. Eu, brav secund! Rămân în spatele lui, fără să apuc să văd chipul celui din mașină, și aud într-o română semi-pocită: - Am un restorant colea dupe colț. Haideț să mâncaț de prânz la mine! Tata, diplomat la treburi dintr-acestea, îi spune că am vorbit deja la Donji Milanovac (preț de o oră distanță) la un restaurant și ne așteaptă acolo cu masa, dar că data viitoare tragem la el. - Haide să vezi, am restorant mare, frumos. Haide la o cafa la mine. Goran îmi zice. Atunci scot nițel capul de după tata și ce să-mi văd ochilor: Goran! Mă bag precum musca în cana cu lapte și zic: - Eu te știu, am mâncat la tine acum 2 ani cu cutăriță de la Craiova! - Vezi, fata știe, am mâncare bună, am făcut acum restorant mare, frumos. Haida la o cafa!, continuă să insiste. Tatei nu prea-i plac milogii, așa că îi aruncă un - Bine, mă, data viitoare! și o ia din loc. Pleacă și Goran cu Merțanul lui roșu, cu același scârțâit de roți. După ce ne plimbăm noi ce ne plimbăm prin Kladovo și ne rezolvăm problemele stringente (adică schimbăm euro în dinari, la ce vă gândeați?), revenim la autocar cu câteva minute înainte de ora stabilită pentru plecare. Nici nu apucăm să punem piciorul în autocar, că iar auzim scârțâitul de roți deja familiar. Goran se întorsese ca să ne aducă o mână de cărți de vizită pe care era desenată o hartă către restaurantul lui. - Haida la o cafa, numai voi, să vedeț ce bună este! Sau la o țuică, am o țuicăăă... Tata, pus pe șotii, îi intra în joc. - Ar fi bună o țuică, zice, dar nu se poate acum. Data viitoare!, reia el ca-ntr-un refren cuvintele care păreau să-l convingă pe Goran că n-are șanse să ne atragă în restaurantul (biciușcăria?!) lui în acea zi. Și pleacă așa cum a venit. Mai stăm o leacă, se strânge grupul, ne numărăm să nu fie cazul apoi să strige cel care lipsește, și când să se închidă ușile de la autocar, ca-n filme descinde Goran din Merțanul lui roșu prăfuit și îi întinde tatei 2 sticluțe. - Am țuică bună, zice el, una de prună și una de gutuie. Pentru șefu, pentru drum. V-aștept data viitoare la mine, la Goran!

Nu mai are rost să vă spun cât ne-am amuzat pe seama sticluțelor de țuică (nu zic nici ce s-a întâmplat cu ele) și a întâmplării cu Goran. Pe mine m-a marcat de două ori, căci n-am putut să nu mă tot întreb care era probabilitatea să mă reîntâlnesc cu el în acest context. Din păcate, nu am apucat să mergem să vedem restorantul lui Goran, să mă edific dacă are unul nou sau e tot biciușcăria vopsită. Data viitoare! Dar dacă voi aveți drum prin Kladovo...