Sarbul Goran

Goran e un nume destul de comun în spațiul fost iugoslav. Bregovic, Visnjic, Ivanisevic și mulți iluștri anonimi. Am cunoscut și eu un Goran prin 2011, tavernagiu, bărbat bine făcut, înalt, cu vorbele la el, învățat să convingă oamenii să i se așeze la masă, să-i distreze și să-i facă să revină. Aia era meseria, asta făcea omul. Circumstanțele au făcut ca luna trecută să mă întâlnesc din nou cu Goran, printr-o întâmplare care mă face să exclam - a câta dată, oare? - că lumea e foarte mică. Dar să o luăm cu începutul...

Mosu' cu Mercedes

Nu știm exact cum îl cheamă, dar noi, în familie, așa îi zicem: moșu' cu Mercedes din blocu' din față. Pe moșu' cu Mercedes l-am găsit aici când ne-am mutat noi în cartier, acum 15-20 de ani. Pe atunci era tot moș, dar mai tânăr, și umbla vorba prin vecini că fusese cineva prin armată în tinerețea lui. De când îl știu eu, moșul a avut două ocupații principale: prima era să meșterească toată ziua la rabla de Mercedes, pe care nu am văzut-o niciodată scoasă din parcare sau funcționând, iar a doua era să lucreze în grădina din fața blocului.

La un moment dat, Mercedesul a dispărut, dar numele a rămas lipsit de imaginea omului, căci nu puteam acum să începem să-i spunem moșu' din grădină; dintr-ăștia erau mai mulți și exista riscul să creăm o confuzie. De atunci, pe moșu' cu Mercedes îl vezi zi lumină în grădină săpând, greblând, tăind vița de vie sau trandafirii sau învelind smochinii în folie de plastic înainte de venirea iernii. E un fel de parte integrantă a cartierului, așa cum treci pe stradă și vezi blocurile sau centrala sau parcarea, așa îl vezi negreșit și pe el suit pe o scăriță, în grădină, tăind vârfurile câte unui copac, sau înșirând o grămadă de metale, scule și alte inutilități prin curtea blocului, pritocindu-le, sucindu-le, dar nearuncând niciodată nimic.

Scam City: Bucharest

Sunt mare fană a emisiunilor de călătorii, iar când zic mare mă refer la faptul că sufăr de o plăcere neînțeleasă de a sta pironită în fața televizorului cu ochii după unii care trebuie să supraviețuiască în jungla amazoniană, să bată palma cu leul în Africa sau să mănânce șerpălăi prin Asia. Fie că sunt documentare generale sau serii de emisiuni în care străbatem lumea pe urmele unui singur explorator / realizator, eu stau acolo cuminte și le privesc și îmi iau porția de dor de ducă de la ele. Și, pe lângă asta, mă și documentez și iau notițe mentale, să știu cum să mă feresc de insecte în junglă sau ce să fac dacă mă apropii de un elefant și-și înfoaie urechile la mine; adică să fug. Mă rog, ați prins ideea, e o activitate atât relaxantă, cât și educativă, chit că n-o să pun vreodată în practică aceste învățăminte. Cam așa aș fi gândit până săptămâna trecută, înainte de a se dovedi că uneori e bine să te mai uiți și la TV.

Povestirile unui sofer

Casă, dulce casă, dar ce bine a fost în vacanță! În perioada următoare o să vă bombardez cu articole despre  Muntenegru, cea mai nouă destinație prin care am umblat cu bocceluța, dar astăzi am preferat să vă ofer ceva mai lejer. Voi încerca să rezum două din povestirile amuzante relatate de șoferul nostru, Florin, bazate pe propria lui experiență.

*

Acum un an sau doi, Florin era angajatul unei mari agenții de turism din București, ducând săptămânal turiști din capitală către litoralul muntenegrean. Cum drumul durează mai bine de 15 ore, la care se adaugă opriri de toaletă și masă, de fiecare dată îl prindeau noaptea și întunericul prin serpentinele munților din Muntenegru. Într-o noapte, turiștii l-au rugat să oprească muzica ca să poată dormi, fiindcă erau obosiți. Conducea, așadar, Florin, pe o beznă să o tai cu cuțitul, pe niște serpentine de te apucă groaza când privești pe geam în jos, și pe o liniște mormântală. Și deodată, din liniștea nopții, răsună un chirăit ca de moarte din fundul autocarului.

Poveștiri adevărate I

Se face cum se face și un țăran se hotărăște să moară în Postul Crăciunului. Săraca văduva lui invocă adunarea babelor de pe uliță să o ajute cu pregătirile de priveghi, îngropăciune și de pomenire a sufletului decedatului. În ziua înmormântării, după ce se duce mortul la groapă, satul vine la pomană, ca să-i slăvească amintirea cu un pahar de țuică și niscaiva sarmale de post, precum se cade în timpul postului.

Momentul 1: După ce își ocupă fiecare locul la masa lungă întinsă strategic peste resturile de legume din curtea din spatele casei, apare și popa, care tronează, așa cum îi șade bine, în capul mesei.

- Ce aveți de pus pe masă?, întreabă el cu frica lui Dumnezeu umplându-i chipul.

- Părinte, avem fasole bătuta, salată de vinete, roșii și castraveți la aperitiv, sarmale de post și chifteluțe de dovlecel cu garnitură de orez de legume, zice atotcunoscătoare Țaica Veta, cea care a dat o mână de ajutor la bucătărie.

- Lăsați asta, mie să-mi faceți repede o friptură, că mă grăbesc!, vine răspunsul smerit al slujitorului Domnului de pământ...

Momentul 2: La coada mesei, Da Anica din deal, care merge pe 85, îndoaie felii de cozonac și le îndeasă în buzunar. Când le burdujește atât de tare încât începe să lase firimituri mai ceva ca Hansel și Gretel, se uită scurt în jurul ei și, convinsă că nu o vede nimeni, vâră în sân suportul de șervețele și cutia cu scobitori...

Madam Castron

Spock

          Oribilă freză, cea urâtă de toți copiii, cunoscută și sub numele de castron. Acum vreo 20 de ani, pe vremea când locuiam cu bunicii pe o frumoasă stradă cu nume de bard din Craiova, bunica ne-a arătat o vecină care purta cu mândrie o astfel de tunsoare. Doamna, trecută bine de prima tinerețe, își etala cu atâta fală castronul alb din cap, încât bunica, spre a ne convinge să adoptăm mai lesne tunsoarea vremii, ne-a spus că bătrânica se numește Madam Castron și că, fiind o vedetă (niciodată n-am înțeles ce fel de vedetă) la viața ei, ar trebui să ne lăsăm și noi căprite (cebăluite, cum ar zice mama) pentru a fi în pas cu moda. Zis și făcut, așa că al șaselea an de viață l-am întâmpinat arătând ca un Spock în miniatură, dar mândră că puteam semăna și eu, cât de puțin, cu celebra Madam Castron.

          Anii au trecut, a trecut și moda, noi am crescut, iar Madam Castron și-a recăpătat statutul de simplă vecină, clarificându-se în mintea noastră păcăleala îndurată. Odată cu zâmbetele aduse pe chip, Madam a rămas, totuși, pentru totdeauna, un personaj care ne-a marcat copilăria, mai ales că n-am aflat niciodată cum o cheamă cu adevărat. Apoi am început să o vedem din ce în ce mai rar. Treceau ani fără să o mai vedem pe stradă, apoi o zăream întâmplător printre zăbrelele de la gardul care ascundea, la numărul 9, casa ei mică cu grădină mare în față. 

          Și iar au mai trecut niște ani fără să o vedem, iar în mintea noastră a încolțit sentimentul acela de Madam Castron nu mai e, mai ales că nu mai era la prima tinerețe nici acum 20 de ani, când noi o bănuiam pe culmile succesului. După ani și ani de zile, ieri am văzut-o. Treceam pe strada cu nume de bard și, în timp ce mă apropiam de numărul 9, mi-am pus întrebarea aia care vine natural atunci când te gândești la oameni bătrâni de care nu mai știi nimic de mult: - O mai trăi Madam Castron? M-am oprit lângă gardul verde, m-am apropiat de zăbrele și aproape că m-au năpădit lacrimile atunci când am văzut o bătrână gârbovită și mică abia ducându-și trupul pe un cadru metalic. Uda grădina cu furtunul. Părul îi curgea în valuri pe umeri...

Trecerea de pietoni

          De câteva zile s-a dat drumul la circulație în sensul giratoriu de sub pasajul suprateran construit în zona Valea Vlăicii din Craiova, precum și pe bretele (pe margini, sub pasaj). Pentru că fostele treceri de pietoni nu puteau fi puse în aceleași locuri ca și până acum (ar fi însemnat să fie puse în buza sensului giratoriu), au fost redesenate la câteva sute de metri înainte de sens. Momentan, trecerea de pietoni pe care o folosesc cel mai des e cea care face legătura între Hotel Jiul (parcare) și Complexul Unirea, care e, după părerea mea, locul în care mașinile abia apucă să prindă ceva viteză și nu opresc nici în ruptul capului pentru un pieton care stă cuminte pe margine. Veți zice să pun piciorul pe trecere ca să oprească, dar mi se pare așa îngust locul și așa mare viteză cu care circulă mașinile încât mai degrabă aștept și câte 5 minute (s-a întâmplat) să se rărească mașinile decât să risc să mă ia una pe bot.

          Așa și astăzi, îmi plasez fizicul impresionant la marginea trotuarului, flancată de doi moșorogi libidinoși cu aceeași intenție ca a mea: de a traversa strada. Trece un dric, urmat de o coloană de mașini din cortegiul funerar. Prima mașină care vine după cortegiu (îmi dau seama de asta pentru că nu mai are bandă neagră la oglindă) oprește, iar șoferul îmi face, zâmbitor, semn cu mâna să trec strada. Măi, să vezi că nu degeaba mi-am ondulat eu părul astăzi! Moșii libidinoși după mine pe sub pasaj, până ajungem să traversăm și celălalt sens. Cum mă pun la marginea trotuarului, cum prima mașină care venea oprește, iar șoferul îmi face, zâmbitor, semn cu mâna să trec strada. Ajunși pe trotuarul opus, unul dintre cei doi moși libidinoși îi spune celuilalt, suficient de tare încât să aud:

- Bă, numai mortu' nu opri la fata asta!