Oameni mari si oameni mici

          Cred că v-am creierit de cap și pe Facebook și pe Twitter și pe blog cu disertația care se apropie teribil de repede. Vă spuneam eu aici că mi-am ales să scriu despre The American Small Town in John Updike’s Novels. Ce nu v-am spus e că unul din capitolele lucrării mele se numește “Small” People Living in Small Towns și, cum probabil bănuiți, în el discut despre faptul că viața într-un asemenea mediu (un oraș mic și fără posibilități sau cu posibilități limitate) îi constrânge pe locuitori să fie și să rămână și ei, la rândul lor, mici.

          No, până aici totul mi s-a părut așa, din cărți și din părți, teorie pe pâine, hai să scriem ca să avem ceva scris. Apoi astăzi m-a lovit. A venit ca o palmă peste ochi, dar una dată așa … cu dosul. Și cu sete. Craiova e un oraș teribil de mic. Dureros chiar. Adăpostește oameni de toate spețele: subterani, la nivelul solului, puțin ridicați – aduși de spate, cocoșați și verticali. Sau mici, medii și mari. Îi categorisim fiecare după standardele proprii. Pe cei cu adevărat mari îi respect; pe cuvânt că o fac. În prezența lor mă încearcă sentimente de venerație amestecată cu teama de a nu spune vreo prostie care să mă arunce, conform standardelor lor, într-o categorie greșită. Uneori, însă, sunt tocmai oamenii ăștia mari cei care își luxează încrederea pe care le-o ofer călcând atât de strâmb încât mă doare și pe mine. Și atunci tot sistemul meu se năruie și îmi dau seama că nu există oameni împărțiți în categorii. Ci doar oameni pe care îi cunoaștem mai bine decât pe alții…

          Morala: Un tip cu adevărat moral este, sub raport etic, mai exigent faţă de sine însuşi decât faţă de alţii. (Lucian Blaga, Cugetări)

John Updike, un geniu

          Sunt într-un maraton contracronometru - scriu la lucrarea de disertație. Pentru că am fobie de temele clasice, de autorii ultra-studiați, de clișee și, în general, de reinventarea roții, am ales să vorbesc (adică să scriu) despre "The American Small Town in John Updike's novels" (permiteți-mi să mă mai folosesc de limba engleză și în continuare, traducerile fiind, de multe ori, ucigașele sensurilor și plăcerilor nebănuite ascunse în sintagmele și expresiile proprii unei limbi). Citind eu în ultimele zile destul de mult despre opera lui, am început să cunosc, într-o oarecare măsură, și omul. Și am vrut să descopăr mai mult, așa că m-am apucat să citesc un interviu din 2002 acordat de scriitor lui C. Reilly. Dialogul spumos de ambele părți, întrebări iscusite, răspunsuri inteligente. Ca și Reilly, și eu am fost cucerită de omul John Updike. Vă las un scurt fragment, ca să înțelegeți de ce:

"An example of John Updike’s extraordinary skill with language occurred halfway through this interview. As we were proceeding from Toward the End of Time to In the Beauty of the Lilies, Martha Updike came into the room with the sort of question so many husbands and wives exchange. She explained that she was on her way to the store and asked, “Is there anything I can bring you?” A second or two passed; the author’s brow furrowed as his mind wandered over the pantry shelves. He then responded, “Only your safe return, my dear.” It was clear from Mrs. Updike’s, and my, stunned silence that he had not delivered a rehearsed line. After a long second, she smiled and headed for the door. As she left, it was evident that one of us had been warmed by the spontaneity and affection of his words. The other was reminded that he was in the presence of a literary genius."