Cum comentăm? Cum ne vine. E și normal, dacă stăm strâmb și judecăm drept. Într-o lume a vitezei, contează să spui repede ce ai de spus, la cald, să lași sângele să clocotească în vene și cuvintele să ți se înghesuie pe taste, în graba ta de a comenta de multe ori fără să știi prea multe despre ce e taina acolo. La articole pe bloguri, în ziare online, pe Facebook, oriunde, prea puțin contează asta atunci când miza este să ne facem auziți, să ieșim în evidență, să fim noi cei care conducem turma de miei a unui Iisus internautic. Sau ca unul.
M-am distrat luni, poate ani chiar, citind comentariile de la articolele din Gazeta de Sus. Au câțiva comentaci de renume pe-acolo, nebuni simpatici, uneori mai virulenți, alteori mai potoliți, dar mereu acolo, la post, primii care comentează și accidentul de căruță și politica externă. Mi se pare incredibil cum putem avea păreri despre orice, mai ales atunci când avem un minim de cunoștințe în acel domeniu. Mi se pare incredibil cum putem comenta despre ceva atunci când nu știm nimic despre acel subiect și ne formăm imediat o părere avizată pe baza unui articol care, în esența lui, prezintă doar o versiune a poveștii și nimic mai mult decât un punct de vedere.
Punct de vedere, care, să recunoaștem, ar trebui să fie unul obiectiv și demn de încredere, unul pentru care să băgăm mâna în foc și să jurăm că așa precum s-a zis, acela e adevărul adevărat lăsat de la același Iisus internautic. Care nu există. Nu Iisus-ul internautic, c-apăi suntem și noi oameni mari aici, ci punctul de vedere obiectiv în unele articole din Gazeta de Jos. Fostă de Sus. Actuală de Sud. Dar mă îndepărtez de subiect...
