Incepe SuperBlog 2013!

Pe 1 octombrie începe SuperBlog 2013, deja binecunoscuta competiție de blogging la a cărei ediție de primăvară am participat și eu pentru prima dată prin martie. Teme provocatoare, sute de bloggeri înscriși în concurs, articole pline de creativitate, spirit de competiție, premii cât cuprinde și o atmosferă generală de prietenie sunt principalele caracteristici ale acestui concurs, dar și motivele pentru care am decis să particip și la ediția de toamnă. Asta și faptul că am un superblog, lucru susținut de prietenii mei, super-minionii. :D

Cuvinte puternice: Te rog si Multumesc

Le știm cu toții: te rog, mulțumesc, îmi pare rău. Eu le numesc cuvinte puternice, pentru că de multe ori trebuie să dai dovadă de caracter ca să le rostești, chiar dacă ele sunt (sau ar trebui să fie), în sinea lor, atât de banale că ar merita predate în clasa I, odată cu alfabetul. Să strecori câte un astfel de cuvânt la momentul potrivit e mană cerească, face impresie și parcă stabilește altfel de raporturi între două persoane. Când, însă, ele îți lipsesc din vocabular sau le folosești alandala, se cam întorc împotriva ta. 
Dintre toate, îmi pare rău mi se pare propoziția cea mai intimă și mai delicată, așa că o să o planific pentru dezbatere într-un articol ulterior, separat. Te rog și mulțumesc sunt atât de interconectate încât nu am cum să le despart. Atunci când rogi pe cineva să facă ceva și acea persoană face, mulțumesc e minimul de reacție pe care poți să îl ai. Din păcate, unii nu înțeleg asta nici măcar după ce le-ai atras atenția în mod direct asupra lacunelor lor în exprimare politicoasă. 
Să vă dau un exemplu dintr-un schimb de mailuri: 

E timpul pentru o noua competitie: Spring SuperBlog 2013

De mică am participat la tot felul de competiții, de la olimpiade școlare (mate, română, geografie) la concursuri de proză, poezie sau fotografie și, mai nou (adică de câțiva ani, de când mă dau pe internet), la diverse concursuri pe blog. În ultima perioadă am lăsat-o mai moale, asta până când m-am decis să particip la o competiție internațională de travel (profit de ocazie să vă invit să mă votați intrând pe această pagină și distribuind-o pe rețelele voastre sociale). Nu e un secret că îmi place competiția, deși nu sunt genul de persoană care se aruncă asupra fiecărui concurs doar de dragul de a participa. 

De obicei sunt doi factori principali care mă ajută să mă decid (în această ordine): dacă îmi place tema concursului sau dacă mă atrage premiul. Dacă îmi place ceea ce trebuie să fac pentru a participa (de exemplu, să scriu despre un subiect care îmi place foarte tare), nu mai contează premiul. În schimb, se poate întâmpla să nu particip dacă îmi place foarte tare premiul, fără să rezonez însă cu  tema concursului.

Cu prieteni 2.0 ca ei, nimic nu pare imposibil

Știți deja de aventura la care m-am înhămat, de a promova România ca destinație turistică și de a și câștiga ca premiu o excursie de 6 luni de zile pe 6 continente din această frumoasă nebunie. Că e posibil sau nu, că urmăresc cai verzi pe pereți au ba, contează mai puțin. Mai mult, zic eu, e important să încerci, iar atunci când tu încerci și prietenii tăi sunt alături de tine, deja ți se lipește un zâmbet tâmp de față și nu mai poți să scapi de el. Așa zâmbesc eu când văd prieteni 2.0 (nume generic pentru prieteni, amici, cunoscuți sau chiar oameni cu care n-am interacționat niciodată) că votează, că distribuie aplicarea pe rețelele sociale, că recomandă link-ul către înregistrarea mea pe blogurile lor, că scriu articole despre mine sau preiau banner-ul de promovare.

Cu mulțumiri generoase pentru toată lumea, voiam să fac și o scurtă trecere în revistă a celor care, în măsura posibilităților, pun umărul și mă ajută cu promovarea online a inițiaiativei:

Uite site-ul, uite site-ul hack-uit...

Anul trecut, de Revelion, am fost cu familia într-o excursie în Ohrid (Macedonia), pe drum oprindu-ne pentru o noapte într-o frumoasă stațiune la Dunăre, Veliko Gradiste (Serbia). Ne-am cazat la o vilă - Vila Dincic - pe care o găsisem pe booking.com, unde condițiile și serviciile au fost foarte bune, motiv pentru care am decis să revenim. Și cum prin aprilie ne-am planificat o nouă plimbare pe la sârbi, alături de un grup mai mare, am zis să mergem la sigur și să îi contactăm direct, și nu prin intermediul booking, pe cei de la vilă.

De dimineață am intrat pe site și am verificat numărul de camere, să mă asigur că au capacitate pentru tot grupul, dar m-am luat cu altele și nu le-am trimis mail chiar atunci. Acum, pe seară, mi-am adus aminte, dar când să intru pe site...

Eticheta pe internet

Ieri citeam pe LinkedIn un articol intitulat Social Media Etiquette: 12 Step Checklist. Deși mă așteptam să găsesc ceva mult mai amplu, articolul pleacă de la exemplul unor evenimente tragice anunțate via Facebook și ajunge la o trecere în revistă a 12 întrebări pe care utilizatorii de rețele sociale ar trebui să și le pună înainte de a posta, pentru a se asigura că păstrează o etichetă și că nu lezează sentimentele altor utilizatori (cititori / consumatori). Util, dar subțire.

Ca să dezvolt puțin subiectul, îmi permit să adaug câteva norme de bună purtare 2.0 care țin exclusiv de ceea ce mi-ar plăcea mie să regăsesc și în rețelele de socializare, dar mai ales pe bloguri, atât din partea autorului, cât și a comentatorilor:

Provocarea mea 2.0

De când am început să cunosc mai multă și mai veche lume din 2.0-ul românesc, nu e lună lăsată de la Dumnezeul internetului în care să nu-mi zică cineva să renunț la blogspot și să trec pe domeniu propriu. Imediat se fac 5 ani de când am găsit aici refugiu să scriu despre ce-mi place și despre ce nu prea, și până acum nu-mi trebuia nimic mai mult / bun. Avantajele sunt arhi-cunoscute: e o platformă gratuită, e deținută de Google (SEO much), nu trebuie să-mi fac eu griji legate de securitate, backup, lățimea de bandă, spațiu folosit, script-uri și alte chestii pe care oricum nu le înțeleg.

Însă vine o vreme în viața unui om când vrea să aibă ceva mai mult, și acel ceva se numește control (în personalizarea temei, adăugarea de widget-uri etc). Și, după câte am mai experimentat și eu prin lumea asta a platformelor de blogging, cred că soluția ar fi un domeniu propriu (pe platforma WordPress). 

Cel mai enervant plugin WordPress

Cum astăzi m-am trezit suspect de devreme, am zis să pun mâna să scriu despre ceva ce de multă vreme nu-mi dă pace. Dacă blogul meu ar fi fost scris în engleză, probabil că aș fi numit articolul acesta Social Media No-No of the Day, dar așa mă limitez la a vă povesti despre un plugin WordPress pe care îl consider moartea pasiunii 2.0.

N-am eu știință multă în ale WordPress-ului, mai ales că cea mai mare parte a existenței blogosferice mi-am dus-o pe acest bătrân blogspot.com (nu aruncați cu ouă și roșii), așa că o să tratez problema mai mult din punctul de vedere al cititorului/utilizatorului de Twitter. Plugin-ul despre care vă spuneam se numește Tweet Old Post (și mai e unul mai nou care face cam același lucru, numit Tweetily). În principiu, plugin-ul face ceea ce-i spune și numele, adică postează automat pe Twitter link-uri către articole mai vechi alese aleatoriu de pe blogul tău, în încercarea de a-ți aduce mai mult trafic din acestea. Autorul blogului poate seta ora postării (distanța dintre tweet-uri) și numărul de tweet-uri care se postează în același timp și poate alege să excludă anumite articole (de exemplu: articole mai vechi de x zile, articole cu o anumită etichetă etc).

Cum si unde ne mai promovam

Ce-i drept, eu am băgat linkul în bara de adrese.

Coincidenta internautica

Certificat de naștere Twitter-istică

Nu mai știu exact din ce motiv, dar într-o zi de 11 decembrie 2008, adică exact acum 4 ani (sau 48 de luni, 1.460 de zile sau 35.041 de ore), îmi făceam contul de Twitter, aparent sub aripa protectoare a unui anume John Smith. Statistic vorbind, asta a însemnat peste 10.000 de ciripituri (de fapt, au fost mult mai multe, dar un bug al rețelei mi-a dat contorul peste cap), câteva sute de oameni urmăriți și aproape o mie de urmăritori. Au fost 4 ani în care, prin intermediului Twitter-ului, am aflat multe informații și de n ori mai multe păreri cu privire la diverse subiecte, am citit cele mai tari glume, am comentat în direct și în reluare varii evenimente și am cunoscut foarte mulți oameni (unii speciali, alții cu nevoi speciale, după caz).

Atentie sau politete?

          Vi s-a întâmplat vreodată să ajungeți undeva și să trebuiască să faceți cunoștință cu multe persoane de care nu mai auziserăți până atunci? Adică să rețineți numele a suficient de mulți oameni ca memoria voastră să o ia razna? Mie mi s-a întâmplat să fiu de ambele părți ale baricadei și niciodată nu mi s-a părut rușinos să recunosc că nu am reușit să rețin numele sau să reușesc să le asociez ulterior cu persoana, așa cum nu mi se pare motiv de supărare că cineva nu a reușit să țină minte din prima cum mă cheamă pe mine și pe ceilalți ț oameni de lângă mine. Lucrurile se schimbă, însă, și devin ușor delicate atunci când cineva cu care ai interacționat mai mult și mai pe îndelete insistă în a te numi în alt fel decât te-ai prezentat tu.

          Ca să luăm un exemplu concret, numele meu din buletin, așa cum a fost el lăsat de la mama și tata (și, cred, cu o oareșce contribuție de la mama-nașa) este Alexandra - Daniela Ilie. Dar toată lumea îmi spune Dana. Așa îmi spun și eu, adică să nu crezi că dacă ne întâlnim vreodată și dăm mână, o să înșirui întreaga polologhie. Daniela nu-mi place, parcă e prea formal și neprietenos. Alexandra îmi place, dar nu o să răspund vreodată dacă mă strigi așa. E genul acela de nume care mi-ar fi plăcut dacă m-ar fi strigat lumea pe el de mică, nu să ajung la o vârstă și una lume să mă strige Dana, alta Alexandra, și eu să am probleme de identitate. Deci, ca să fie treaba-treabă: Salut, eu sunt Dana. Dana pe care îl regăsiți în acel danailie2004 cu care mă semnez peste tot prin această mare lume internautică și cu care mă regăsiți pe blog sau pe Twitter, ca să dau două exemple mai elocvente. Cu toate acestea, pe profilurile de Facebook, LinkedIn sau Google-related, mă veți găsi cu numele complet - motiv de confuzie pe care bineînțeles că desigur că îl înțeleg.

          Ceea ce nu înțeleg, însă, este un lucru pe care nu știu dacă să-l cataloghez ca lipsă de atenție sau de politețe (dar oricum ar fi, e oarecum neplăcut). E cel despre care scriam un pic mai sus, și anume legat de oamenii care ți se adresează altfel decât te-ai prezentat tu după ce au petrecut deja o vreme prin preajma-ți. Să dau două exemple:

Why?

1. Te duci la munte cu un grup mai mare de prieteni și prieteni de-ai prietenilor cu care, logic, faci cunoștință la fața locului. La întoarcere, cineva din grup cu care nu avuseseși tangență până atunci te adaugă pe Facebook și îți trimite un mesaj de genul: Alexandra, poți să-mi trimiți și mie pozele de la munte? Bun, înțeleg că n-am vorbit prea multe în vacanță și că poate nu ți s-a întipărit în memorie cum am zis că mă cheamă și cum m-a strigat lumea x zile, dar dacă nu ești sigură sau știi sigur că nu ai reținut, de ce nu mă abordezi evitând să îmi spui pe nume?

2. Trimiți un mail informal unei persoane necunoscute. La finalul textului îi faci vreo urare de zi faină și te semnezi Dana, dar dedesubt apare automat semnătura cu numele complet. Persoana respectivă îți răspunde Salut, Alexandra. Retoric mă întreb cât de greu poate fi să fii atent la un asemenea detaliu...

          Știu că sunteți mulți norocoși care aveți un nume și cu ăla defilați, dar voi cum ați interpreta chestia asta, ca lipsă de atenție sau de politețe?

Iisus internautic

          Cum comentăm? Cum ne vine. E și normal, dacă stăm strâmb și judecăm drept. Într-o lume a vitezei, contează să spui repede ce ai de spus, la cald, să lași sângele să clocotească în vene și cuvintele să ți se înghesuie pe taste, în graba ta de a comenta de multe ori fără să știi prea multe despre ce e taina acolo. La articole pe bloguri, în ziare online, pe Facebook, oriunde, prea puțin contează asta atunci când miza este să ne facem auziți, să ieșim în evidență, să fim noi cei care conducem turma de miei a unui Iisus internautic. Sau ca unul.

        M-am distrat luni, poate ani chiar, citind comentariile de la articolele din Gazeta de Sus. Au câțiva comentaci de renume pe-acolo, nebuni simpatici, uneori mai virulenți, alteori mai potoliți, dar mereu acolo, la post, primii care comentează și accidentul de căruță și politica externă. Mi se pare incredibil cum putem avea păreri despre orice, mai ales atunci când avem un minim de cunoștințe în acel domeniu. Mi se pare incredibil cum putem comenta despre ceva atunci când nu știm nimic despre acel subiect și ne formăm imediat o părere avizată pe baza unui articol care, în esența lui, prezintă doar o versiune a poveștii și nimic mai mult decât un punct de vedere.

          Punct de vedere, care, să recunoaștem, ar trebui să fie unul obiectiv și demn de încredere, unul pentru care să băgăm mâna în foc și să jurăm că așa precum s-a zis, acela e adevărul adevărat lăsat de la același Iisus internautic. Care nu există. Nu Iisus-ul internautic, c-apăi suntem și noi oameni mari aici, ci punctul de vedere obiectiv în unele articole din Gazeta de Jos. Fostă de Sus. Actuală de Sud. Dar mă îndepărtez de subiect...

          Scriu aici degeaba, teoretizând chibritul și descărcându-mă, întrucâtva, sufletește. Pentru că mi-e ciudă că vorbim fără să știm. Că tăiem și spânzurăm, că luăm decizii de nestrămutat, că punem etichete, că noi putem să dăm cu piatra, pentru că suntem fără de păcat. Mi-e ciudă că aruncăm cu vorbe de la un calculator din spatele căruia ne credem un Iisus internautic. Dar suntem unul mic, infinitezimal de mic. Eu știu că așa mă simt.

Sursă foto, aici și aici.

Cu dedicatie de 1 Mai

         Că tot e 1 Mai, motiv de băut până se cade sub...grătar, comunitatea polițiștilor politisti.ro a organizat o campanie de prevenire a accidentelor rutiere produse ca urmare a consumului de alcool. Deși de obicei nu îmi plac acțiunile acestea (pe care le-aș putea numi) șocante, sunt de acord că unii trebuie zguduiți puțin ca să le intre în obișnuință ceva ce ar trebui să fie normal.

          Distracție plăcută și nu uita: "Dacă ai băut, conduci pe ultimul drum"!

Ratele la putere

        După ce acum ceva vreme a fost nebunie cu acest filmuleț, ce are ca protagoniști o rață și pe cei 12 bobocei ai ei suflați de vânt, azi am mai dat peste două filmări în care rațele sunt la putere. Mai mult decât atât, ambele filmulețe prezintă câte un grup de rațe trecând strada, dar în medii diferite.

          Un mod simpatic de a începe ziua, zic eu. Zâmbiți, vă rog! :)

și

Inventivitate la WC

          Să mă scuzați, dar nu am cum altfel să numesc avalanșa de "toilet signs" amuzante peste care am dat semi-întâmplător în timp ce navigam pe Google. Ca să "tai o poveste lungă scurt" și pentru că imaginile fac cât o mie de cuvinte, vă las să vă amuzați și voi cu o selecție a celor mai amuzante și inventive plăcuțe. :)

Institutii publice 2.0. Legenda sau adevar?

          Citeam acum câteva săptămâni acest articol al lui Grim Cris, în care își ruga cititorii să îi arate instituții de învățământ cu site-uri 2.0. N-am avut exemplu pentru el pe moment, mai ales că cele mai la îndemână mea (cum ar fi, spre exemplu, site-ul facultății) sunt un fel de ... web 0.5. Absolut întâmplător, însă, am dat peste ceva ce m-a bucurat, nu pentru că ar fi 2.0 - pentru că încă nu-mi e 101% clar ce presupune asta -, ci pentru că e un mare pas înainte față de site-urile prăfuite și întortocheate, înghesuite și prea puțin prietenoase și intuitive ale instituțiilor publice.

          E vorba de site-ul Muzeului Olteniei, pe care îl puteți accesa apăsând aici. Ne aflăm, deci, pe pagina unei instituții publice de cultură care, prin natura ei, se presupune a fi ceva preponderent informativ. Mă așteptam să găsesc tone de informație prost structurată, greu digerabilă, aruncate într-un site făcut de dragul prezenței cu numele a instituției în online. Nu a fost deloc așa. Aspect curat, aerisit al site-ului, prietenos vizual, cu meniuri degrabă relevatoare a tuturor informațiilor pe care le-ar putea căuta cineva. Și, pe lângă asta, acel lasou cu care prind și încântă vizitatorii: dulcele nostru grai oltenesc, pus la loc de cinste în simpaticele categorii "Musai să vezi", "Obiectul Magic" sau "Carul cu Oale". Ca să vă arăt doar o mică parte din ce puteți găsi pe site, cei de la muzeu ne invită să le trecem pragul și să cumpărăm și ceva obiecte tradiționale, după cum sună: 

"Vino neamule, în fiece zi, până pe la chindie, să târgui obiecte poporane, oale și ulcele, taiere și ciorbalâcuri, chilimuri, carpete, scoarțe și macate, fote și ciupage, găvane, cofe și linguroaie, câte și mai câte, trainice și naturale."

           De îndreptat și îmbunătățit ar fi multe, nu zic aici decât de scrisul ăla mărunțel criminal, dar cred că orice pas înainte merită aplaudat. Și dacă tot veni vorba de aplauze, vouă ce site de instituție publică de cultură vă place?

Libertatea de a trage cu pusca. Pe Twitter

          Ca ființe evoluate, simțim nevoia să comunicăm. Uneori mai mult decât alteori, unii mai mult decât alții. De asta ne și repezim cu furie să ne facem conturi pe toate rețelele de socializare și ne avântăm în discuții cu diverși necunoscuți. Și pentru a-i asculta și a afla lucruri noi, diverse puncte de vedere, dar și pentru a spune / scrie noi ce avem de exprimat. Pe alocuri ni se răspunde; la multe lucruri pe care le postăm (fie că sunt tweet-uri sau update-uri pe Facebook, Google+ etc.) nu observăm nicio reacție. Și e în regulă, atâta timp cât noi ne simțim mai bine doar pentru că am spus lucrul respectiv.

          Astăzi, puțin despre Twitter. Spre deosebire de alte platforme de același tip, Twitter oferă câteva posibilități utile și binevenite. Una dintre acestea este reprezentată de posibilitatea de a folosi hashtag-uri. Mai multe persoane discutând despre un același subiect pot include în tweet-urile lor un anume cuvant sau secvență de litere/cuvinte, precedată de semnul #. Astfel, persoanele implicate în respectiva discuție pot urmări mult mai ușor
ceea ce se scrie pe acel subiect. Când folosești acest artificiu tehnic, descoperi noi utilizatori pasionați de aceleași lucruri ca și tine sau cu subiecte comune de interes. Așa se și întețește conversația, atunci când sunt mulți oameni la mijloc și când vrei în permanență fie să adaugi ceva pentru a completa ce spune cineva, fie să îi dai replica altcuiva etc. 

          Când au loc simultan mai multe evenimente pentru care se creează hashtag-uri pe Twitter, începe un mic prăpăd pentru cei care nu sunt antrenați în discuțiile respective. Dau exemplul zilei de marți, dacă nu mă înșel, când se scria la greu pe #VoceaRomaniei și pe un hashtag dedicat lansării iPhone5. Timeline-ul abia mai respira. Mă uitam la emisiunea Vocea României și voiam să citesc părerile altor persoane care făceau același lucru, dar eram complet neinteresată de lansarea telefonului antemenționat. Așa că am profitat de o altă trăsătură de milioane a Twitter-ului (de fapt a Tweetdeck-ului, aplicația pe care o folosesc pentru a-mi gestiona concomitent conturile de Twitter, Facebook și LinkedIn): filtrele. Cei care nu doresc să vadă în timeline-ul lor tweet-uri ce conțin anumite cuvinte sau hashtag-uri pot să creeze filtre, acestea împiedicând, apoi, apariția în timeline a cuvintelor / hashtag-urilor filtrate. Deci am băgat în filtre #iphone5 și m-am bucurat de un timeline aerisit, în care puteam urmări ușor atât tweet-urile generaliste, cât și pe cele legate de hashtag-ul #VoceaRomaniei.

          Sunt convinsă că majoritatea utilizatorilor cu ceva tweet-uri în spate sunt familiarizați cu toate aceste trăsături ale Twitter-ului. Și atunci nu mă pot opri din a mă minuna toată de ce anumiți utilizatori se ăuăiesc toți (de la a se ăuăi = a face ău ău ău) atunci când se prevede la orizont formarea unui hashtag activ. Nu pricep de ce avem reacții de genul: Începe Vocea României, iar nu mai vedem nimic pe Twitter. Și cum te-ai nimerit să zici ceva pe hashtag-ul respectiv, cum pac: unfollow! N-aș plânge niciodată după followers (cu atât mai puțin după unii ca aceștia despre care scriu acum), dar încerc să educ, să le arăt că mai există și gri între alb și negru, plus încă ceva culori. Cui nu vrea să vadă îi respect libertatea de a trage cu pușca. Pe Twitter. 

PS: Pentru acei Gică Contra care vor spune că filtrele sunt doar în TweetDeck, aflați că există niște clienți (gen Filttr și alții) care fac exact același lucru pe web.

Sursă poză, aici.

Umblu cu bocceluta pe Tumblr

          Atunci când serviciul te face să renunți la lucrurile care îți plac cu adevărat, înseamnă că jobul acela nu e potrivit. Cum ar veni, life is too short for the wrong job. Și o să repar asta cât de curând. Așadar, deci și prin urmare, dragelor și dragilor, revin, sper eu, cu forțe proaspete și fără alte întreruperi la marea mea pasiune, și anume ză internet.
          Și ca să vedeți că nu pierd nicio secundă, astăzi m-am distrat actualizându-mi CV-ul pe bestjobs, ejobs și linkedin. Lăsând treburile serioase deoparte, am intrat și eu în rândul lumii și mi-am făcut cont pe StumbleUpon și  Tumblr. Pe ultimul o să îl folosesc pentru a pune în imagini locurile vizitate în ultimii ani, dar și cele care își vor face, încetișor, loc pe lista de To see! (Accept propuneri de plimbări prin lume și invitații prin locuri nebătute, cinstea voastră, bineînțeles!)
          Să ne citim mai des și sănătoși! :)


Sursă foto, aici.