Despre prieteni

          Am scris de multe ori despre prietenii mei, dar niciodată despre prieteni în general. Bine, recunosc, nu există prieteni în general, există doar prieteni speciali, dar de dragul conversației, să trecem mai departe. Oamenii au inima împărțită în atrii și ventricule, iar sufletul în compartimente diferite ca formă și mărime în care țin prieteni mai buni și mai dragi. Ca să ajungă să locuiască în compartimentele astea, prietenii trebuie să treacă niște examene sau trepte, ca la școală. Nu fac acum pledoaria omului ca ființă cuantificabilă (asta apropo de indicatori SMART), ci doar încerc să așez fiecare ființă în sertarul ei. Las deoparte familia, care are locul ei în Panteonul inimii, și trec la restul.

- Oameni oarecare. Nu ne cunoaștem sau poate că eu îi cunosc pe ei, iar ei nu mă știu pe mine. Nu ne-am întâlnit niciodată, nu am comunicat în niciun fel (vezi rețele de socializare). Sunt genul de oameni pe care îi văd la TV, despre care aud la radio sau despre care citesc în ziare/ pe bloguri, dar care nu îmi trezesc nicio emoție deosebită.

- Cunoștințe. Sunt oameni cu care mă știu din vedere, cu care am făcut cunoștință sau cu care am comunicat (ca să nu zic interacționat), dar de care nu mă leagă niciun sentiment deosebit. Deși balanța poate înclina către a-mi fi ușor simpatici sau ușor antipatici,  tendința generală e să îmi fie indiferenți. În categoria asta intră colegii cu un an mai mari sau mai mici, de la altă clasă / grupă, portarul, vecinii din cartier, cunoștințele prietenilor mei, colegii de serviciu ai părinților, rudele de grad mai mare de 4 etc.

- Amici. Sunt cunoștințe pentru care gradul de simpatie a crescut considerabil ca urmare a unor trăsături pe care le posedă. Trebuie să fie sinceri și, în general, deschiși, și să avem ceva interese comune (trebuie să existe un liant între noi, nu?). Dacă un amic mă roagă să îl ajut, voi face tot ce ține de mine (și fără nici un efort suplimentar) să onorez rugămintea. În categoria asta colegi de clasă/grupă, prietenii prietenilor mei etc.

- Prieteni. Sunt amici pentru care gradul de simpatie a crescut mai mult decât considerabil ca urmare a felului în care mă fac să mă simt când sunt cu ei. Nu, nu confundați lucrurile, e vorba de a mă face să mă simt egală. Poate o să pară puțin ciudat ce o să scriu acum (dar nu mă puteți condamna pentru asta), dar cu greu ar putea un amic să ajungă prieten dacă nu are o capacitatea intelectuală care să susțină plăcerea de a purta o conversație - deci trebuie să fie (capacitatea intelectuală, zic) egală sau mai mare decât a mea. De preferat egală! :)) Prietenul trebuie să îmi trezească, în același timp, admirația și să îmi merite respectul, dar și să știe cum să îmi fie aproape - de la a mă asculta până la a-mi povesti, încredere reciprocă. Simțul umorului, precum și ironia fină, sunt musai de avut. Restul e ... chimie! :) Dacă un prieten mă roagă să îl ajut, voi face tot ce îmi stă în putință și mai mult decât atât să onorez rugămintea (vezi băgat mâna în foc). Timpul și distanță, deși se zice că face ochii să se uite, nu prea cred că au cum să afecteze prietenia, deci oriunde ați fi, my friends, puteți conta pe mine. Nu mă aștept la mai puțin de la voi!

          Bine, dacă e să fim mai catolici decât Papa, și prietenii au treptele lor ierarhice (ceva gen începător, mediu și avansat, dar toți extrem de dragi), dar înțelegeți voi ce am vrut să spun. Categoriseala mea grosso-modo nu are o componentă temporală (când ni s-au lipit prietenii de suflet, cât timp au stat acolo etc); de fapt nu are multe componente, dar de asta sunt minunați prietenii, că nu poți să le pui etichete așa ușor. :) 

          Poate într-o altă seară îmi fac timp să transpun și versiunea negativă, în oglindă, posibil mai amuzantă. :P

Sursă poză, aici.

Despre datorii

          Voiam de mai multă vreme să scriu un articol despre datorii, dar niciodată n-am avut suficient timp să îl elaborez așa cum mi-ar fi plăcut, chef să intru în probleme așa spinoase sau motivul să mă apuc. Astăzi, însă, am văzut la Chinezu că este Ziua fără Datorii și, chiar dacă nu o să pun pe tapet datoriile mele față de alții, voi încerca să merg puțin (nu, nu pe burtă) pe marginea subiectului. Pentru că ce e logic și mie îmi place, o să fur aici categoriseala datoriilor făcută de Cristi: datorii bănești (care pot fi către instituții sau către persoane), de suflet și de onoare. Le iau pe rând.

          Datorii către instituții n-am avut și sper să nici nu am curând. Când și dacă va fi nevoie să fac un împrumut la bancă, după cum mă știu, cred că n-o să am somn dacă n-o să plătesc ratele mai repede, doar-doar să scap de datorie mai repede. Cam așa merge și către oameni, căci am un defect major: am o memorie de elefant și țin minte și cine mi-a dat, și cui i-am dat un cap de ață. Ca să mă joc puțin cu cuvintele, nu-mi amintesc să fi uitat vreodată să îmi achit o datorie. Și când o fac, e fie suma fix așa cum am primit-o (fie ea cu virgulă), fie suma + o ciocolată, că doar de aia suntem și noi oameni. Bine, nu intră la socoteala asta prietenii apropiați, cu care nu e bai mare dacă mă îndatorez cu un bilet la film azi, dacă-l dau eu mâine pe cel la teatru; sau cam așa. Din celălalt sens, însă, nu merge treaba chiar așa tot timpul. Unii mai uită, alții se fac că uită. Mai sunt și cei care îngroașă obrazul, doar-doar oi uita eu. Ori eu, de la 1987, cu memoria mea de elefant... Unora mi-e jenă să le și aduc aminte, când vine data scadentă; peste alții, cum a fost cazul cu ultimul salariu, m-am dus aproape zi de zi, cerând nimic altceva decât ce e al meu, cu nici măcar o secundă mai devreme decât trebuia să fie. În principiu, cred că asta cu zisul depinde foarte tare de felul omului care ți-e dator și depășește termenul. Dacă eu îl văd că ar vrea, dar n-are de unde, pe cuvânt dacă nu mă simt prost eu să vin să cer. Dar dacă se plimbă prin Dubai și cu tine se lungește o lună pentru 2 milioane, tot pe cuvânt că îmi pierd răbdare și respectul și tot ce mai e de pierdut.

          Datoriile de suflet și cele de onoare zic că nu au prea mult de a face cu banii. Sunt micile sau marile servicii pe care ți le face cineva, mâinile de ajutor întinse pentru care rămâi recunoscător, așteptând prilejul oportun să te revanșezi. Eu, spre exemplu, am o maaare datorie de suflet. Merge către doamna profesoară Florentina Anghel, care a avut răbdarea să îmi coordoneze lucrările de licență și de disertație și să mă suporte 5 ani de zile (facultate + master). Și care m-a recomandat de atât de multe ori încât zău că sucul ăla pe care vreau să îl bem împreuna într-o zi (cât mai curând) e total nesemnificativ față de cât de recunoscătoare mă simt.

          Dana dixit!


Sursa foto, aici.