La multi ani, Oana!

După calculele mele, asta e a ***-a aniversare petrecută împreună (după o vârstă încolo, ar trebui să se declare ilegal să întrebi sau să spui vârsta unei domnișoare / doamne). Asta înseamnă că multe ore au curs pe scocul coexistenței noastre, unele mai vesele, altele mai triste, unele mai liniștite și altele mai tensionate (căci atunci când ne enervăm noi, facem mai multe pagube ca giganții de piatră din Hobbitul - firește, glumesc!).

Ce e genial la a avea o soră cam de aceeași vârstă cu mine este (pe lângă că pot să-i port hainele) că am crescut împreună și că ne cunoaștem atât de bine încât uneori o dăm în telepatii. :P Desigur, mai sunt și alte avantaje, dar faptul că de cele mai multe ori ne înțelegem din priviri, fără cuvinte, și că ne completăm frazele una alteia cu exact aceleași vorbe pe care ne pregăteam să le rostim mă face să mă bucur că e cineva ca ea pe lumea asta. La mulți ani împreună, Oana! :)

Zi de ianuarie, 12

Zi de ianuarie, 12, e o zi frumoasă. Pentru că s-a născut o persoană pe care o iubesc foarte mult. La mulți ani, tati, și la cât mai multe călătorii frumoase! :D

Amintiri din copilarie 1

          De fiecare dată când mă supără Oana îmi zic în gând: "Ia să vezi ce o fac eu odată de rușine de față cu toată lumea!" Și ce metodă mai bună să fac asta decât să povestesc pe blog (și să sper apoi că voi scăpa cu viață) despre momentele amuzante din copilăria noastră, ălea pe care le povestesc părinții de obicei la cine în familie sau de față cu câte un prieten care n-am vrea să ne cunoască trecutul rușinos. :P

       Așa că prima amintire din copilărie o să ne aibă în prim plan pe amândouă, căci o avem dintr-o excursie din care amândouă am ieșit cam șifonate. După calculele mele inexacte, s-ar putea ca întâmplarea să fi avut loc în vara anului 1994, când eu doar ce terminasem grădi și mă pregăteam să devin școlăriță. Ca în fiecare vacanță de vară, ne-am suit toți patru (mami, tati, Oana, Dana) în preacumintea noastră Dacie 1300 și am pornit-o într-un circuit pentru a descoperi frumusețile patriei. Nu-mi mai amintesc exact tot traseul, știu doar că, la un moment dat, ne-am oprit pentru mai multe zile la Soveja, locul unde Oana va fi rămas în istorie!

          Nu știu cum mai este acum, dar pe vremuri Soveja era o stațiune destul de apreciată de turiști, care îi împânzeau străzile și îi umpleau hotelurile și vilele comuniste. Nu pot spune că era o colcăială de oameni, cum găsești acum câteodată pe la Olănești sau vara la mare, dar erau suficienți încât să nu mai prinzi loc seara pe băncuță în parc, ca să dau un exemplu elocvent, căci tot de prins loc vreau să vă vorbesc și în continuare.

          Tocmai ne întorceam toți 4 dintr-o plimbare mai lungă, activitate foarte îndrăgită de ai noștri, și ne apropiam de hotel. De obicei, înainte să urcăm în cameră, dădeam o raită și la locul de joacă, activitate foarte îndrăgită de noi. Așa că eu și Oana, cu ochi rugători, le-am spus alor noștri că o luăm înainte și îi așteptăm la leagăne, și am început să ne îndreptăm către părculeț. Părculețul era de fapt un ditamai parcul, fiindcă distanța dintre intrare și locul unde erau leagănele egala lejer (sau poate numai în ochii mei de copil) lungimea unui teren de fotbal.

         De cum am intrat în părculeț, am ochit amândouă un loc liber la leagăne (bucurie mare, căci așa cum uneori nu prindeam loc pe băncuță în parc, de și mai multe ori nu reușeam să găsim un leagăn disponibil să ne facem damblaua de copii). Leagăn ochit, acum să ne asigurăm că nu ni-l ia altceva. Și am început să alergăm, să alergăm, să alergăm, dar eu, fiind mai mică și mai în formă de mingiuță așa, am rămas repede în spatele Oanei și apoi m-am oprit de-a binelea. Lupta era pierdută! Așa că am continuat să merg agale, în timp ce Oana, mai suplă și mai sprințară, a continuat să alerge către leagănul gol, a ajuns la el și, fără să încetinească aproape deloc, s-a aruncat în leagăn, căzând, inevitabil, din cauza vitezei, pe partea cealaltă. :)) Bineînțeles că am băgat viteză și am ajuns lângă ea la țanc cât să o văd ducând mâna la cap (în care se cam proptise la cădere) și luând-o de acolo însângerată. A urmat apoi fuga mea înapoi la părinți, fuga în trei înapoi la Oana cea căzută din leagăn și apoi fuga în patru la doctor, care i-a făcut ce i-a făcut acolo să fie bine, să nu fie rău (deși uneori îi mai zic eu Oanei că prin gaura aia i-a ieșit toată mintea!).

          După câteva zile, după ce s-a făcut bine Oana și s-a terminat biletul de odihnă, ne-am suit iarăși toți patru în Dacie și ne-am îndreptat către Cluj, unde urma să vizităm niște rude. Din tot drumul Soveja - Cluj și apoi Cluj - Craiova nu îmi amintesc prea multe, în afară de faptul că am borât în permanență. În pungă, în mașină, pe geam, afară, unde nimeream. Ajunși în cele din urmă înapoi acasă, am aflat că aveam hepatită - nu mai știu care literă, oricum una care mi-a permis tratament la domiciliu -, fapt pentru care am ratat prima zi de școală și...restul lunii! :P

          Așa s-a încheiat aventura noastră, cu un cap spart și o boală nasoală. Dar capul spart rămâne mult mai spectaculos, as putea spune chiar preferatul meu! Dacă sunteți curioși cum mi-am spart și eu troaca, nu ratați următorul episod din Amintiri din copilărie. :D

Despre prieteni

          Am scris de multe ori despre prietenii mei, dar niciodată despre prieteni în general. Bine, recunosc, nu există prieteni în general, există doar prieteni speciali, dar de dragul conversației, să trecem mai departe. Oamenii au inima împărțită în atrii și ventricule, iar sufletul în compartimente diferite ca formă și mărime în care țin prieteni mai buni și mai dragi. Ca să ajungă să locuiască în compartimentele astea, prietenii trebuie să treacă niște examene sau trepte, ca la școală. Nu fac acum pledoaria omului ca ființă cuantificabilă (asta apropo de indicatori SMART), ci doar încerc să așez fiecare ființă în sertarul ei. Las deoparte familia, care are locul ei în Panteonul inimii, și trec la restul.

- Oameni oarecare. Nu ne cunoaștem sau poate că eu îi cunosc pe ei, iar ei nu mă știu pe mine. Nu ne-am întâlnit niciodată, nu am comunicat în niciun fel (vezi rețele de socializare). Sunt genul de oameni pe care îi văd la TV, despre care aud la radio sau despre care citesc în ziare/ pe bloguri, dar care nu îmi trezesc nicio emoție deosebită.

- Cunoștințe. Sunt oameni cu care mă știu din vedere, cu care am făcut cunoștință sau cu care am comunicat (ca să nu zic interacționat), dar de care nu mă leagă niciun sentiment deosebit. Deși balanța poate înclina către a-mi fi ușor simpatici sau ușor antipatici,  tendința generală e să îmi fie indiferenți. În categoria asta intră colegii cu un an mai mari sau mai mici, de la altă clasă / grupă, portarul, vecinii din cartier, cunoștințele prietenilor mei, colegii de serviciu ai părinților, rudele de grad mai mare de 4 etc.

- Amici. Sunt cunoștințe pentru care gradul de simpatie a crescut considerabil ca urmare a unor trăsături pe care le posedă. Trebuie să fie sinceri și, în general, deschiși, și să avem ceva interese comune (trebuie să existe un liant între noi, nu?). Dacă un amic mă roagă să îl ajut, voi face tot ce ține de mine (și fără nici un efort suplimentar) să onorez rugămintea. În categoria asta colegi de clasă/grupă, prietenii prietenilor mei etc.

- Prieteni. Sunt amici pentru care gradul de simpatie a crescut mai mult decât considerabil ca urmare a felului în care mă fac să mă simt când sunt cu ei. Nu, nu confundați lucrurile, e vorba de a mă face să mă simt egală. Poate o să pară puțin ciudat ce o să scriu acum (dar nu mă puteți condamna pentru asta), dar cu greu ar putea un amic să ajungă prieten dacă nu are o capacitatea intelectuală care să susțină plăcerea de a purta o conversație - deci trebuie să fie (capacitatea intelectuală, zic) egală sau mai mare decât a mea. De preferat egală! :)) Prietenul trebuie să îmi trezească, în același timp, admirația și să îmi merite respectul, dar și să știe cum să îmi fie aproape - de la a mă asculta până la a-mi povesti, încredere reciprocă. Simțul umorului, precum și ironia fină, sunt musai de avut. Restul e ... chimie! :) Dacă un prieten mă roagă să îl ajut, voi face tot ce îmi stă în putință și mai mult decât atât să onorez rugămintea (vezi băgat mâna în foc). Timpul și distanță, deși se zice că face ochii să se uite, nu prea cred că au cum să afecteze prietenia, deci oriunde ați fi, my friends, puteți conta pe mine. Nu mă aștept la mai puțin de la voi!

          Bine, dacă e să fim mai catolici decât Papa, și prietenii au treptele lor ierarhice (ceva gen începător, mediu și avansat, dar toți extrem de dragi), dar înțelegeți voi ce am vrut să spun. Categoriseala mea grosso-modo nu are o componentă temporală (când ni s-au lipit prietenii de suflet, cât timp au stat acolo etc); de fapt nu are multe componente, dar de asta sunt minunați prietenii, că nu poți să le pui etichete așa ușor. :) 

          Poate într-o altă seară îmi fac timp să transpun și versiunea negativă, în oglindă, posibil mai amuzantă. :P

Sursă poză, aici.

Zi de octombrie, 17

          Zi de octombrie, 17, e o zi frumoasă. Nu pentru că a primit Camus Nobelul pentru Literatură, ci pentru că s-a născut persoana pe care o iubesc cel mai mult. :)

10 lucruri care ma bucura

          Acum 2 zile am scris, absolut întâmplător, un articol cu titlul "10 lucruri pe care pun pariu că nu le știați (partea I)". Tot absolut întâmplător am dat ieri peste un articol de pe blogul Giorgianei, articol în care mă invita să preiau o leapșă și să enumăr alte 10 lucruri, dar de data aceasta dintre cele care mă bucură. Pentru că, de felul meu, nu sunt chiar ușor impresionabilă și pentru că puține lucruri fizice, palpabile, îmi ajung la suflet, o să încerc să încropesc o listă cu ceva mai greu cuantificabil. Ordinea e aleatorie. Așadar, deci și prin urmare, mă bucură:


- familia pe care o am, care, asemenea oricărei familii din lume, e cea mai bună pentru mine. Cu greu cred că ar fi putut barza să nimerească să mă lase la o familie mai pe sufletul și placul meu decât asta! Oana, ești pe recepție?
- faptul că am câțiva prieteni despre care îmi place să cred că ar face pentru mine cu nimic mai puțin decât aș face eu pentru ei. Nu încercați să descifrați, asta înseamnă mult!
- faptul că eu și toți ai mei dragi suntem (relativ) sănătoși.
- fiecare călătorie, fiecare loc bătut la pas, cu harta în mână, cu sandvișul în ghiozdan și cu cizmele rupte. (S-a întâmplat la Milano).
- faptul că statutul de AIESECer (sau Alumna AIESEC Craiova) îmi oferă cel puțin un subiect comun de discuție cu 60.000+ de oameni din întreaga lume. Per generație. De înmulțit cu 63 de generații, face destul.
- să văd / întâlnesc oameni care fac diverse lucruri frumoase din pură generozitate, dintr-un normal simț al normalului, fără să aștepte nimic în schimb.
- că sunt (fostă) buzeșteancă. Și mândră! Un mare și esențial motiv pentru care am ajuns omul care sunt acum și pentru că am mintea cu care mă laud! :D
- să ajut pe cineva. Recompensa vine din interior.
- când (re)descopăr lucruri demult uitate, cum ar fi înghețata Polar :))
- să fac ceva împreuna cu cineva care are aceleași preferințe (să mă uit la fotbal cu tata, să râd pe Tumblr cu Oana etc.).


          Ultima liniuță voiam să o las pentru "să primesc lepșe", dar nu vreau să vă mint, așa că îngrop securea și vă urez tuturor să aveți mult mai mult de 10 lucruri care să vă bucure în viață!

O zi cat o saptamana - sau invers :)

     Mai degraba invers! Adica o saptamana cat o zi! Pentru ca de luni incoace sunt intr-o continua sarbatorire a zilei mele de nastere. Rareori ma entuziasmeaza ceva. De fapt, ma entuziasmeaza destul de multicele lucruri la interior, problema e ca nu ma manifest, ca nu stiu sa arat (si, mai ales, sa le arat celorlalti) cand ma bucura ceva. Ziua de nastere e unul dintre putinele momente din an (ea, Craciunul si...cam atat!) in care port un zambet continuu pe chip. Si anul asta am avut suficiente motive sa zambesc, si, vorba englejilor, the best is yet to come.

     Ca sa stabilesc o oarecare ordine (mai precis una cronologica), trebuie sa va spun ca, desi ziua mea a fost vineri, pe 3 decembrie, primul cadou m-a surprins de luni, cand inca mai era luna noiembrie. Cursantii mei mi-au daruit unul dintre cele mai frumoase buchete de flori pe care le-am primit vreodata. L-am purtat cu un ranjet extrem de stupid si de sincer fericit pana acasa, unde a starnit invidie in randul reprezentantelor sexului frumos, mai precis mama (care radia de parca as fi primit o cerere in casatorie) si Oana.

     Joi am scos Crisul la o burta de mancare in oras, pentru cina. Si Crisul mi-a bucurat seara si mi-a condimentat-o cu cadouri multe si marunte, si frumoase, asa cum ma cunoaste si cum stie ca imi plac. Pe sufletul meu! Si cu alte cadouri inca nedate, si cu planuri de prostioare si rautacisme pe care sa le facem impreuna si de care sa radem mai tarziu! :)

     Oana si Anda ne-au luat pe sus si ne-am mutat toate patru alaturi, la "prajiturarie", sa servim un desert si un ceai din niste ceainice de care ne-am indragostit. Deci sa se noteze acolo ce vreau la anu' de ziua mea: un ceainic de care sa ma indragostesc! :)) Desi nu cred ca Anda imi cunoaste pasiunea pentru matematica si numarat (bani), m-a nimerit la marele fix cu o pusculita foarte simpatica, cu care m-am laudat deja aici. Desi in rest a decurs linistit, seara a mai avut cateva momente sclipitoare ce au tins spre genialitate (sa-mi aduca cineva aminte sa povestesc despre episodul "Alinuș").

     Pentru ca foamea o stamparasem, dar trebuia sa rezolvam cumva si cu "setea" si cu "cheful", ne-am distribuit fizicul catre Cafe Teatru Play, unde o carafa de sangria a venit insotita de pofta de cantat. Si ce le-ar sta bine unor fete tinere (eu, mezina grupului) si cuminti (...bine, tot eu :P) sa cante decat una bucata melodie "poporala" ("Aseara ti-am luat basma") si clasica si nemuritoare gloriagaynoriana "Voi supravietui"? Dupa ora 12, Oana si Anda au acaparat microfonul si mi-au urat cel mai (frumos) lalait "La multi ani!" din viata mea, and I loved it! Si aici ar mai fi muuuulte de povestit, precum episodul cu Miki, dar mai bine pun link catre articolul asta, unde Oana le zice mai bine!

     Vineri - adica ziua Z - a fost una linistita. S-a caracterizat prin telefoane si urari de bine. Facebookul si-a dovedit utilitatea si de asta data, fiind canalul folosit de mai bine de 100 de persoane ca sa se puna bine cu mine :)) Nici Twitterul nu s-a lasat mai prejos, insa, asa cum nici Y!M-ul nu a fost de neglijat. Desi multi condamna folosirea destul de impersonala a acestor canale, eu una ii sunt recunoscatoare fiecarei persoane in parte ca si-a rapit 15 secundite ca sa imi faca mie ziua mai frumoasa! Si spun din nou "Multumesc!", desi l-am scris de atatea ori incat aproape ca nu mai stiam bine daca il scriu corect! Multumiri speciale merg aici! :)) Si pentru ca online-ul s-a mentinut la cote inalte, nu puteau sa se lase mai prejos nici parintii si bunicii, cu cadouri destul de discrete si subtiri, bune de bagat la portofel! :D

     Sambata [adica ieri (as fi putut zice "azi" daca as fi terminat articolul asta acum 1,5h)] a fost reuniunea familiei! Catching up, mancare si cadouri, dintre care cel mai tare m-a entuziasmat urmatoarea fraza, scrisa pe sticluta unui parfum: "Je ne suis pas Victor Hugo pour t'ecrire de grands mots, je ne suis pas Moliere pour te declarer des merveilles, seulment moi, pout te dire je t'aime..." :)

     Am evitat sa spun pana acum, fiindca merita un paragraf separat. Desi a fost una dintre cele mai frumoase zile de nastere de pana acum, nu inchid inca perioada de sarbatorire. Astept sa ajung in Francia si sa ma pupe si Monica live pentru a fi totul perfect! :)) Ne vedem!