Acum un an
stăteam tot aici, la taste, să recapitulez cât de bun mi-a fost 2013 și să
scriu câteva rânduri despre anul ce urma, acesta care doar ce s-a încheiat. Nu
erau rezoluții, doar câteva dorințe semi-planificate pe care speram să reușesc
să le transform în realitate. Am izbutit, se pare, și, pe lângă ele, am mai
făcut un teanc de chestii mișto în 2014, pe care o să le las aici nu (neapărat)
ca să mă laud, dar ca să-mi fie mai ușor să-mi amintesc de ele când oi avea
nepoți.
Acum ceva vreme scriam un articol în care încercam o clasificare a tipurilor de prieteni și promiteam să transpun și versiunea negativă, în oglindă, posibil mai amuzantă. A trecut un an de atunci și n-am mai găsit timpul și curajul necesare să abordez un subiect de asemenea complexitate. Până astăzi. Când am decis să refac topul celor mai nesuferite tipuri de oameni. Cărora nu pot să le dau nume, căci m-aș bloca încercând să mă decid între "dușman", "inamic" și "vrăjmaș".
Voi începe, deci, topul cu "indiferenții" (despre care am scris fix la fel și în articolul trecut, semn că încă nu mi-am schimbat părerea despre ei), urmând fie să cobor pe scara suportabilității, fie să cobor pe cea a nesuferitabilității. Că tot acolo ajungem.
După calculele mele, asta e a zecea aniversare a lui Cris de când ne cunoaștem, ceea ce s-ar traduce în vreo nouă petrecute împreună. [Vă dați seama, de-a lungul timpului, câte cadouri a însemnat asta? :P]
Profit de ocazie ca să îi mai amintesc încă o dată că e o minune de om (căci altfel cum aș fi fost eu prietenă cu ea?!) și că sunt și voi fi alături și la greu și la bine (binele traducându-se printr-o felie de tort, dacă înțelegeți ce vreau să zic :D).
Închei parantezele aici, nu înainte de a-i ura tradiționalele "La mulți ani", "Să trăiască mămicuța ta" și "to the be the best" prietenă din lume, ca și până acum (of course, la egalitate cu Monica :P)!
Eram astă-seară cu niște prieteni dragi la cină și, așa previzibil cum poate părea, discutam despre iarnă, zăpadă, măsuri, sinistrați, ajutoare, autorități și alte asemenea. Dintr-una într-alta, C. se apucă să ne povestească o întâmplare la care a luat parte acum câteva zile. Dar să creăm cadrul propice...
Pe Traian Demetrescu, în spatele Universității, aproximativ vis-a-vis de restaurantul Chez Nous, există un copy shop. Urci câteva trepte, sari peste pragul ușii de termopan și ajungi în birouașul strâmt, care te întâmpină, însă, cu scaune pe care poți lua loc cât aștepți - chestie nu f. des întâlnită la birourile de gen de la noi din oraș. E ieftin, mi-am petrecut anii de facultate pe la ei prin gheretă, dar se mișcă atât de greu băieții ăia încât i-am poreclit într-o zi băieții lenți, s-a propagat porecla și așa le-a rămas numele.
Zilele trecute, ne povestea C., se afla în copy shop-ul băieților lenți ca să xeroxeze niște documente. La un moment dat, un nene cam între două vârste, care doar ce terminase de fotocopiat niște acte, dă să iasă din magazin. Cum face, cum nu face, că se împiedică de pragul ușii. Acuma, după prag erau cele câteva trepte, apoi trotuarul, strada etc. Din viteza cu care a ieșit pe ușă (a se citi a zburat), a depășit treptele și trotuarul și s-a dus (head first îmi imaginez eu, C. susține că hands first) prin zăpadă, pe lângă o mașină parcată lângă trotuar, până aproape de mijlocul străzii.
Știți cum e vorba aia, dacă nu ți se întâmplă ție, ți se pare amuzant. Așa și noi, am râs de răul bietului om, și l-am întrebat pe C. cum a reacționat el.
Știm cu toții zicala conform căreia dușmanii dușmanilor noștri sunt prietenii noștri. Deși nu-s neapărat fana generalizărilor, trebuie să-i dau Cezarului ce-i pus deoparte și să recunosc că vorba asta s-a aplicat de foarte multe ori de-a lungul timpului, într-o paletă extrem de largă de situații. Cele mai evidente (Captain Obvious vă salută!) sunt cele istorice, legate de conflicte și războaie, zicala pe care am menționat-o fiind unul din motivele ce stăteau la baza alianțelor și a fronturilor comune făcute de doi sau mai mulți aliați împotriva unui aceluiași inamic.
Pe baza aceluiași raționament (logico-matematic), s-ar deduce și că:
1. prietenii prietenilor noștri sunt prietenii noștri
2. prietenii dușmanilor noștri sunt dușmanii noștri
3. dușmanii prietenilor noștri sunt dușmanii noștri
Revin la situația #1. Am n cazuri (mi s-a întâmplat și mie, știu și de la alții) în care faptul că A e prieten cu B, iar B e prieten cu C, rezultă în faptul că A e prieten cu C. E oarecum normal, dacă stăm să analizăm cum îmi place mie, adică matematicește. A și B sunt prieteni pentru că au lucruri în comun și împart majoritatea intereselor. Urmărind același raționament, B și C sunt prieteni tot pentru că au lucruri și interese comune. Lăsând deoparte ipoteza conform căreia B este un munte de interese, hobby-uri etc (și, implicit, că poate avea unele în comun și altele diferite cu B), ajungem la concluzia că, invariabil, A și C trebuie să aibă și ei niște lucruri în comun care să stea la baza unei eventuale prietenii.
D-apăi uite că noi, oamenii, nu prea suntem așa matematici din fire... La polul opus, adică negativ sau mai puțin idealist, avem câteva situații cheie. Uneori, faptul că un prieten îmi vorbește cu entuziasm despre un alt prieten poate să îmi creeze, la rândul meu, o impresie entuziastă care să nu se justifice în momentul în care ajung să îl cunosc efectiv pe prietenul prietenului. Alteori, -și cred că n-ar fi frumos să ocolesc aspectele mai puțin plăcute ale minților noastre complicate- putem chiar să respingem de la început orice dorință de a ne împrieteni cu prietenul prietenului nostru tocmai din acel sentiment uman pe care nu mă pot hotărî dacă să îl numesc invidie sau gelozie.
Oricât m-aș gândi și răzgândi, tot nu reușesc să creez un tipar în acest sens (ceea ce e logic, căci oricum nu există), așa că o să continui să fac după cum mă taie capul. Voi cum procedați în asemenea situații? :P
Am scris de multe ori despre prietenii mei, dar niciodată despre prieteni în general. Bine, recunosc, nu există prieteni în general, există doar prieteni speciali, dar de dragul conversației, să trecem mai departe. Oamenii au inima împărțită în atrii și ventricule, iar sufletul în compartimente diferite ca formă și mărime în care țin prieteni mai buni și mai dragi. Ca să ajungă să locuiască în compartimentele astea, prietenii trebuie să treacă niște examene sau trepte, ca la școală. Nu fac acum pledoaria omului ca ființă cuantificabilă (asta apropo de indicatori SMART), ci doar încerc să așez fiecare ființă în sertarul ei. Las deoparte familia, care are locul ei în Panteonul inimii, și trec la restul.
- Oameni oarecare. Nu ne cunoaștem sau poate că eu îi cunosc pe ei, iar ei nu mă știu pe mine. Nu ne-am întâlnit niciodată, nu am comunicat în niciun fel (vezi rețele de socializare). Sunt genul de oameni pe care îi văd la TV, despre care aud la radio sau despre care citesc în ziare/ pe bloguri, dar care nu îmi trezesc nicio emoție deosebită.
- Cunoștințe. Sunt oameni cu care mă știu din vedere, cu care am făcut cunoștință sau cu care am comunicat (ca să nu zic interacționat), dar de care nu mă leagă niciun sentiment deosebit. Deși balanța poate înclina către a-mi fi ușor simpatici sau ușor antipatici, tendința generală e să îmi fie indiferenți. În categoria asta intră colegii cu un an mai mari sau mai mici, de la altă clasă / grupă, portarul, vecinii din cartier, cunoștințele prietenilor mei, colegii de serviciu ai părinților, rudele de grad mai mare de 4 etc.
- Amici. Sunt cunoștințe pentru care gradul de simpatie a crescut considerabil ca urmare a unor trăsături pe care le posedă. Trebuie să fie sinceri și, în general, deschiși, și să avem ceva interese comune (trebuie să existe un liant între noi, nu?). Dacă un amic mă roagă să îl ajut, voi face tot ce ține de mine (și fără nici un efort suplimentar) să onorez rugămintea. În categoria asta colegi de clasă/grupă, prietenii prietenilor mei etc.
- Prieteni. Sunt amici pentru care gradul de simpatie a crescut mai mult decât considerabil ca urmare a felului în care mă fac să mă simt când sunt cu ei. Nu, nu confundați lucrurile, e vorba de a mă face să mă simt egală. Poate o să pară puțin ciudat ce o să scriu acum (dar nu mă puteți condamna pentru asta), dar cu greu ar putea un amic să ajungă prieten dacă nu are o capacitatea intelectuală care să susțină plăcerea de a purta o conversație - deci trebuie să fie (capacitatea intelectuală, zic) egală sau mai mare decât a mea. De preferat egală! :)) Prietenul trebuie să îmi trezească, în același timp, admirația și să îmi merite respectul, dar și să știe cum să îmi fie aproape - de la a mă asculta până la a-mi povesti, încredere reciprocă. Simțul umorului, precum și ironia fină, sunt musai de avut. Restul e ... chimie! :) Dacă un prieten mă roagă să îl ajut, voi face tot ce îmi stă în putință și mai mult decât atât să onorez rugămintea (vezi băgat mâna în foc). Timpul și distanță, deși se zice că face ochii să se uite, nu prea cred că au cum să afecteze prietenia, deci oriunde ați fi, my friends, puteți conta pe mine. Nu mă aștept la mai puțin de la voi!
Bine, dacă e să fim mai catolici decât Papa, și prietenii au treptele lor ierarhice (ceva gen începător, mediu și avansat, dar toți extrem de dragi), dar înțelegeți voi ce am vrut să spun. Categoriseala mea grosso-modo nu are o componentă temporală (când ni s-au lipit prietenii de suflet, cât timp au stat acolo etc); de fapt nu are multe componente, dar de asta sunt minunați prietenii, că nu poți să le pui etichete așa ușor. :)
Poate într-o altă seară îmi fac timp să transpun și versiunea negativă, în oglindă, posibil mai amuzantă. :P
Acum 2 zile am scris, absolut întâmplător, un articol cu titlul "10 lucruri pe care pun pariu că nu le știați (partea I)". Tot absolut întâmplător am dat ieri peste un articol de pe blogul Giorgianei, articol în care mă invita să preiau o leapșă și să enumăr alte 10 lucruri, dar de data aceasta dintre cele care mă bucură. Pentru că, de felul meu, nu sunt chiar ușor impresionabilă și pentru că puține lucruri fizice, palpabile, îmi ajung la suflet, o să încerc să încropesc o listă cu ceva mai greu cuantificabil. Ordinea e aleatorie. Așadar, deci și prin urmare, mă bucură:
- familia pe care o am, care, asemenea oricărei familii din lume, e cea mai bună pentru mine. Cu greu cred că ar fi putut barza să nimerească să mă lase la o familie mai pe sufletul și placul meu decât asta! Oana, ești pe recepție? - faptul că am câțiva prieteni despre care îmi place să cred că ar face pentru mine cu nimic mai puțin decât aș face eu pentru ei. Nu încercați să descifrați, asta înseamnă mult! - faptul că eu și toți ai mei dragi suntem (relativ) sănătoși. - fiecare călătorie, fiecare loc bătut la pas, cu harta în mână, cu sandvișul în ghiozdan și cu cizmele rupte. (S-a întâmplat la Milano). - faptul că statutul de AIESECer (sau Alumna AIESEC Craiova) îmi oferă cel puțin un subiect comun de discuție cu 60.000+ de oameni din întreaga lume. Per generație. De înmulțit cu 63 de generații, face destul. - să văd / întâlnesc oameni care fac diverse lucruri frumoase din pură generozitate, dintr-un normal simț al normalului, fără să aștepte nimic în schimb. - că sunt (fostă) buzeșteancă. Și mândră! Un mare și esențial motiv pentru care am ajuns omul care sunt acum și pentru că am mintea cu care mă laud! :D - să ajut pe cineva. Recompensa vine din interior. - când (re)descopăr lucruri demult uitate, cum ar fi înghețata Polar :)) - să fac ceva împreuna cu cineva care are aceleași preferințe (să mă uit la fotbal cu tata, să râd pe Tumblr cu Oana etc.).
Ultima liniuță voiam să o las pentru "să primesc lepșe", dar nu vreau să vă mint, așa că îngrop securea și vă urez tuturor să aveți mult mai mult de 10 lucruri care să vă bucure în viață!
Din ce în ce mai multă lume refuză (post)modernismul exagerat al modei actuale și se refugiază în gustul fin și delicat al deceniilor trecute. Un colțișor grațios amenajat gășiți în buticul cu haine (sau dichisuri, cum zice ea) hippie, retro și vintage al Andei. Căreia îi urez ... distracție plăcută în noua ei îndeletnicire! :)
Mai degraba invers! Adica o saptamana cat o zi! Pentru ca de luni incoace sunt intr-o continua sarbatorire a zilei mele de nastere. Rareori ma entuziasmeaza ceva. De fapt, ma entuziasmeaza destul de multicele lucruri la interior, problema e ca nu ma manifest, ca nu stiu sa arat (si, mai ales, sa le arat celorlalti) cand ma bucura ceva. Ziua de nastere e unul dintre putinele momente din an (ea, Craciunul si...cam atat!) in care port un zambet continuu pe chip. Si anul asta am avut suficiente motive sa zambesc, si, vorba englejilor, the best is yet to come.
Ca sa stabilesc o oarecare ordine (mai precis una cronologica), trebuie sa va spun ca, desi ziua mea a fost vineri, pe 3 decembrie, primul cadou m-a surprins de luni, cand inca mai era luna noiembrie. Cursantii mei mi-au daruit unul dintre cele mai frumoase buchete de flori pe care le-am primit vreodata. L-am purtat cu un ranjet extrem de stupid si de sincer fericit pana acasa, unde a starnit invidie in randul reprezentantelor sexului frumos, mai precis mama (care radia de parca as fi primit o cerere in casatorie) si Oana.
Joi am scos Crisul la o burta de mancare in oras, pentru cina. Si Crisul mi-a bucurat seara si mi-a condimentat-o cu cadouri multe si marunte, si frumoase, asa cum ma cunoaste si cum stie ca imi plac. Pe sufletul meu! Si cu alte cadouri inca nedate, si cu planuri de prostioare si rautacisme pe care sa le facem impreuna si de care sa radem mai tarziu! :)
Oana si Anda ne-au luat pe sus si ne-am mutat toate patru alaturi, la "prajiturarie", sa servim un desert si un ceai din niste ceainice de care ne-am indragostit. Deci sa se noteze acolo ce vreau la anu' de ziua mea: un ceainic de care sa ma indragostesc! :)) Desi nu cred ca Anda imi cunoaste pasiunea pentru matematica si numarat (bani), m-a nimerit la marele fix cu o pusculita foarte simpatica, cu care m-am laudat deja aici. Desi in rest a decurs linistit, seara a mai avut cateva momente sclipitoare ce au tins spre genialitate (sa-mi aduca cineva aminte sa povestesc despre episodul "Alinuș").
Pentru ca foamea o stamparasem, dar trebuia sa rezolvam cumva si cu "setea" si cu "cheful", ne-am distribuit fizicul catre Cafe Teatru Play, unde o carafa de sangria a venit insotita de pofta de cantat. Si ce le-ar sta bine unor fete tinere (eu, mezina grupului) si cuminti (...bine, tot eu :P) sa cante decat una bucata melodie "poporala" ("Aseara ti-am luat basma") si clasica si nemuritoare gloriagaynoriana "Voi supravietui"? Dupa ora 12, Oana si Anda au acaparat microfonul si mi-au urat cel mai (frumos) lalait "La multi ani!" din viata mea, and I loved it! Si aici ar mai fi muuuulte de povestit, precum episodul cu Miki, dar mai bine pun link catre articolul asta, unde Oana le zice mai bine!
Vineri - adica ziua Z - a fost una linistita. S-a caracterizat prin telefoane si urari de bine. Facebookul si-a dovedit utilitatea si de asta data, fiind canalul folosit de mai bine de 100 de persoane ca sa se puna bine cu mine :)) Nici Twitterul nu s-a lasat mai prejos, insa, asa cum nici Y!M-ul nu a fost de neglijat. Desi multi condamna folosirea destul de impersonala a acestor canale, eu una ii sunt recunoscatoare fiecarei persoane in parte ca si-a rapit 15 secundite ca sa imi faca mie ziua mai frumoasa! Si spun din nou "Multumesc!", desi l-am scris de atatea ori incat aproape ca nu mai stiam bine daca il scriu corect! Multumiri speciale merg aici! :)) Si pentru ca online-ul s-a mentinut la cote inalte, nu puteau sa se lase mai prejos nici parintii si bunicii, cu cadouri destul de discrete si subtiri, bune de bagat la portofel! :D
Sambata [adica ieri (as fi putut zice "azi" daca as fi terminat articolul asta acum 1,5h)] a fost reuniunea familiei! Catching up, mancare si cadouri, dintre care cel mai tare m-a entuziasmat urmatoarea fraza, scrisa pe sticluta unui parfum: "Je ne suis pas Victor Hugo pour t'ecrire de grands mots, je ne suis pas Moliere pour te declarer des merveilles, seulment moi, pout te dire je t'aime..." :)
Am evitat sa spun pana acum, fiindca merita un paragraf separat. Desi a fost una dintre cele mai frumoase zile de nastere de pana acum, nu inchid inca perioada de sarbatorire. Astept sa ajung in Francia si sa ma pupe si Monica live pentru a fi totul perfect! :)) Ne vedem!
Da, mi-a cazut o plomba zilele trecute, dar nu ea e protagonista articolului meu. Alt 'dinte' mi-a plecat de curand. E vorba, asa cum spuneam aici, de unul dintre cei trei dinti ai Tridentului de aur al prieteniei (eu, Cris si Monica - ordinea e aleatorie). Monica a plecat la Avignon, in Franta, pentru un an (universitar), beneficiind de o bursa Erasmus. Bai si ce liniste e de cand a plecat :))
Lasand gluma deoparte, de marti dimineata de cand am pus-o la microbuz am stat cu sufletul la gura (si eu si Cris), am sunat-o de cateva ori bune pana a iesit din tara, apoi am asteptat vesti referitoare la sosirea la Avignon, cazare si acomodare. Tutto bene pana acum! Si chiar daca am vorbit cred ca mai mult decat vorbeam intr-o zi normala, acasa, parca tot imi e un piculetisor mic de tot acolo dor de ea. Da' sa nu-i spuneti, ca si-o ia-n cap :P
Ca sa-mi mai treaca de dor, m-am apucat sa ma uit peste pozele noastre de vara trecuta, din Istanbul, din timpul internshipului AIESEC. Si am gasit-o pe asta de mai jos. Asa-i ca vedeti doua maini pe o bara? Eu vad doua prietene intr-o barca :)
Acum doua weekenduri am pornit cu o mica gasca nebuna in ceea ce, cu mana pe inima pot spune, a fost una dintre cele mai frumoase excursii (ca sa nu mai zic si "aventuri) din viata mea, pe Transfagarasan.
Am plecat de acasa vineri, facand un scurt popas la o belvedere in Slatina (pentru curiosi: sus la Casa Casatoriilor), urmata de o vizita-fulger la manastirea de la Curtea de Arges si apoi o oprire la Cetatea Poenari. Pentru viteji, va anunt ca urcusul este infernal de greu (atentie la cele 1480 de trepte) si ca a incerca sa urcati fara a va lua macar o sticluta cu apa la voi este o mare tampenie (Dana stie! :P)! Dar cetatea ofera o priveliste minunata, asa ca merita sa investiti o durere zdravana de picioare, o deshidratare, o tahicardie si 2 lei, ca mine :D Ne-am continuat periplul cu Barajul Vidraru si ne-am afundat in Transfagarasan, cautand loc de campare.
Dupa indelungi dezbateri, hotarari si razgandiri, ne-am asezat cortul pe malul unui raulet, si fix cand am terminat de pregatit masa a inceput sa ploua, astfel incat am servit gratar la cort. Ploicica s-a transformat in furtuna de-a binelea, astfel incat, la cateva minute dupa ce am inchis ochii un pic, ne-am trezit cu rauletul crescut cu vreun metru (pe vertical, vreau sa zic), transformat in fluviu, curgand cu mare viteza prin cortul nostru. Am evacuat de urgenta "casa", scotand prin ploaie, apa si namol toate lucrurile din cort si ducandu-le la masina care, absolut neinspirat, ne astepta pe o costisa. Nu mai are sens sa va spun cat eram de uzi si de speriati, sau cum ne-am schimbat si am stat toata noaptea in masina (toti 4!), motaind, mai trezindu-ne, mai atipind iarasi.
Trezirea am dat-o pe la 6-7 dimineata, cand s-a oprit ploaia si am putut face evaluarea pagubelor: ce fusese odata uscat si curat se udase si murdarise de la toate lucrurile pe care le-am adus prin ploaie, din cort; masina era uda si ea (banchete, portbagaj, covorase); cort, paturi, saci de dormit, perne, haine, incaltari, totul arata ca dupa razboi. Pana am intins noi, fetele, paturile si sacii de dormit la uscat, baietii au intrat in rau sa spele cortul (care mai era si de imprumut). Am curatat ce mai putea fi salvat, am aruncat ce era irecuperabil. Am mancat din picioare. Dupa ce s-au mai zvantat cat de cat lucrurile, am strans tabara si am pornit spre Balea Lac.
Drumul a fost minunat, plin de peisaje superbe, de verde, de cascade, de nori printre noi sau noi printre nori...
Si pentru ca o imagine face cat o mie de cuvinte, asa a aratat Balea Lacul nostru:
