Cred că v-am creierit de cap și pe Facebook și pe Twitter și pe blog cu disertația care se apropie teribil de repede. Vă spuneam eu aici că mi-am ales să scriu despre The American Small Town in John Updike’s Novels. Ce nu v-am spus e că unul din capitolele lucrării mele se numește “Small” People Living in Small Towns și, cum probabil bănuiți, în el discut despre faptul că viața într-un asemenea mediu (un oraș mic și fără posibilități sau cu posibilități limitate) îi constrânge pe locuitori să fie și să rămână și ei, la rândul lor, mici.
No, până aici totul mi s-a părut așa, din cărți și din părți, teorie pe pâine, hai să scriem ca să avem ceva scris. Apoi astăzi m-a lovit. A venit ca o palmă peste ochi, dar una dată așa … cu dosul. Și cu sete. Craiova e un oraș teribil de mic. Dureros chiar. Adăpostește oameni de toate spețele: subterani, la nivelul solului, puțin ridicați – aduși de spate, cocoșați și verticali. Sau mici, medii și mari. Îi categorisim fiecare după standardele proprii. Pe cei cu adevărat mari îi respect; pe cuvânt că o fac. În prezența lor mă încearcă sentimente de venerație amestecată cu teama de a nu spune vreo prostie care să mă arunce, conform standardelor lor, într-o categorie greșită. Uneori, însă, sunt tocmai oamenii ăștia mari cei care își luxează încrederea pe care le-o ofer călcând atât de strâmb încât mă doare și pe mine. Și atunci tot sistemul meu se năruie și îmi dau seama că nu există oameni împărțiți în categorii. Ci doar oameni pe care îi cunoaștem mai bine decât pe alții…
Morala: Un tip cu adevărat moral este, sub raport etic, mai exigent faţă de sine însuşi decât faţă de alţii. (Lucian Blaga, Cugetări)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu