Coincidente cu o Toyota

1 octombrie - așteptam cu nerăbdare prima probă a concursului Super Blog. Ce temă o fi? Care o fi sponsorul? Ce poartă a imaginației va trebui să deschid ca să abordez creativ proba de debut a acestei ediții? Marțea trecută am aflat: Toyota Corolla. Dar eu nu conduc, nu am mașină, nu știu mai nimic despre cai putere sau domeniul auto și, cel mai important, nu-mi aminteam să mă fi suit nici măcar o dată într-o Toyota! Părea că imaginația trebuia să prevaleze în fața empiricului, ceea ce e mereu o provocare atunci când preferi să te bazezi pe fapte concrete, cifre și linii drepte, cum îmi place mie. 

Incepe SuperBlog 2013!

Pe 1 octombrie începe SuperBlog 2013, deja binecunoscuta competiție de blogging la a cărei ediție de primăvară am participat și eu pentru prima dată prin martie. Teme provocatoare, sute de bloggeri înscriși în concurs, articole pline de creativitate, spirit de competiție, premii cât cuprinde și o atmosferă generală de prietenie sunt principalele caracteristici ale acestui concurs, dar și motivele pentru care am decis să particip și la ediția de toamnă. Asta și faptul că am un superblog, lucru susținut de prietenii mei, super-minionii. :D

Pe urmele mele

Pe urmele mele, în cizmele mele, prin ochii mei. Așa vă invit să vedeți lumea de azi înainte. Știu că sâmbăta nu e cea mai propice zi a săptămânii să faci anunțuri și lansări online, dar voiam doar să vă spun că am început să-mi scriu articolele de călătorie (itinerare, plecări, topuri, destinații) pe un blog în limba engleză, pe care îl puteți vizita la această adresă (deocamdată pe Wordpress). Dacă vă face plăcere să o urmăriți pe Dana-călătoarea, mă găsiți și pe această pagină de Facebook.

Asta că tot am încercat să vă explic acum câteva săptămâni care-i faza cu călătoriile.

PS: M-a întrebat cineva ce voi face când mi se vor rupe ghetele. Îmi deschid alt blog, nu? :)

E timpul pentru o noua competitie: Spring SuperBlog 2013

De mică am participat la tot felul de competiții, de la olimpiade școlare (mate, română, geografie) la concursuri de proză, poezie sau fotografie și, mai nou (adică de câțiva ani, de când mă dau pe internet), la diverse concursuri pe blog. În ultima perioadă am lăsat-o mai moale, asta până când m-am decis să particip la o competiție internațională de travel (profit de ocazie să vă invit să mă votați intrând pe această pagină și distribuind-o pe rețelele voastre sociale). Nu e un secret că îmi place competiția, deși nu sunt genul de persoană care se aruncă asupra fiecărui concurs doar de dragul de a participa. 

De obicei sunt doi factori principali care mă ajută să mă decid (în această ordine): dacă îmi place tema concursului sau dacă mă atrage premiul. Dacă îmi place ceea ce trebuie să fac pentru a participa (de exemplu, să scriu despre un subiect care îmi place foarte tare), nu mai contează premiul. În schimb, se poate întâmpla să nu particip dacă îmi place foarte tare premiul, fără să rezonez însă cu  tema concursului.

Cu prieteni 2.0 ca ei, nimic nu pare imposibil

Știți deja de aventura la care m-am înhămat, de a promova România ca destinație turistică și de a și câștiga ca premiu o excursie de 6 luni de zile pe 6 continente din această frumoasă nebunie. Că e posibil sau nu, că urmăresc cai verzi pe pereți au ba, contează mai puțin. Mai mult, zic eu, e important să încerci, iar atunci când tu încerci și prietenii tăi sunt alături de tine, deja ți se lipește un zâmbet tâmp de față și nu mai poți să scapi de el. Așa zâmbesc eu când văd prieteni 2.0 (nume generic pentru prieteni, amici, cunoscuți sau chiar oameni cu care n-am interacționat niciodată) că votează, că distribuie aplicarea pe rețelele sociale, că recomandă link-ul către înregistrarea mea pe blogurile lor, că scriu articole despre mine sau preiau banner-ul de promovare.

Cu mulțumiri generoase pentru toată lumea, voiam să fac și o scurtă trecere în revistă a celor care, în măsura posibilităților, pun umărul și mă ajută cu promovarea online a inițiaiativei:

Eticheta pe internet

Ieri citeam pe LinkedIn un articol intitulat Social Media Etiquette: 12 Step Checklist. Deși mă așteptam să găsesc ceva mult mai amplu, articolul pleacă de la exemplul unor evenimente tragice anunțate via Facebook și ajunge la o trecere în revistă a 12 întrebări pe care utilizatorii de rețele sociale ar trebui să și le pună înainte de a posta, pentru a se asigura că păstrează o etichetă și că nu lezează sentimentele altor utilizatori (cititori / consumatori). Util, dar subțire.

Ca să dezvolt puțin subiectul, îmi permit să adaug câteva norme de bună purtare 2.0 care țin exclusiv de ceea ce mi-ar plăcea mie să regăsesc și în rețelele de socializare, dar mai ales pe bloguri, atât din partea autorului, cât și a comentatorilor:

Provocarea mea 2.0

De când am început să cunosc mai multă și mai veche lume din 2.0-ul românesc, nu e lună lăsată de la Dumnezeul internetului în care să nu-mi zică cineva să renunț la blogspot și să trec pe domeniu propriu. Imediat se fac 5 ani de când am găsit aici refugiu să scriu despre ce-mi place și despre ce nu prea, și până acum nu-mi trebuia nimic mai mult / bun. Avantajele sunt arhi-cunoscute: e o platformă gratuită, e deținută de Google (SEO much), nu trebuie să-mi fac eu griji legate de securitate, backup, lățimea de bandă, spațiu folosit, script-uri și alte chestii pe care oricum nu le înțeleg.

Însă vine o vreme în viața unui om când vrea să aibă ceva mai mult, și acel ceva se numește control (în personalizarea temei, adăugarea de widget-uri etc). Și, după câte am mai experimentat și eu prin lumea asta a platformelor de blogging, cred că soluția ar fi un domeniu propriu (pe platforma WordPress). 

Cel mai enervant plugin WordPress

Cum astăzi m-am trezit suspect de devreme, am zis să pun mâna să scriu despre ceva ce de multă vreme nu-mi dă pace. Dacă blogul meu ar fi fost scris în engleză, probabil că aș fi numit articolul acesta Social Media No-No of the Day, dar așa mă limitez la a vă povesti despre un plugin WordPress pe care îl consider moartea pasiunii 2.0.

N-am eu știință multă în ale WordPress-ului, mai ales că cea mai mare parte a existenței blogosferice mi-am dus-o pe acest bătrân blogspot.com (nu aruncați cu ouă și roșii), așa că o să tratez problema mai mult din punctul de vedere al cititorului/utilizatorului de Twitter. Plugin-ul despre care vă spuneam se numește Tweet Old Post (și mai e unul mai nou care face cam același lucru, numit Tweetily). În principiu, plugin-ul face ceea ce-i spune și numele, adică postează automat pe Twitter link-uri către articole mai vechi alese aleatoriu de pe blogul tău, în încercarea de a-ți aduce mai mult trafic din acestea. Autorul blogului poate seta ora postării (distanța dintre tweet-uri) și numărul de tweet-uri care se postează în același timp și poate alege să excludă anumite articole (de exemplu: articole mai vechi de x zile, articole cu o anumită etichetă etc).

Stransu-ne-am cativa la blogmeet

Ieri seară am răspuns pozitiv la invitația lui Daniel de a participa la primul blog-meet craiovean din 2013, unde ne-am strâns cu mic, cu mare, vreo 19 persoane. Deși mi-ar fi plăcut să pot spune 19 bloggeri, am fost mai puținei cu bloguri / site-uri (și majoritatea celor care am fost, anume eu, Dragoș, Lucian, Suzana, Blogatu, Neydamn, Mircea și Geordan, ne știam deja de la alte evenimente; pe restul îi găsiți în articolul acesta). 

Pe ordinea de zi a ședinței online-ului craiovean (pot să zic asta?) au fost două puncte propuse de Daniel, și anume:

Iata vin colindatori...la automatul Coca-Cola

Stăteam săptămâna trecută (înainte să înceapă să ningă) de vorbă cu niște prieteni care spuneau că ei nu simt spiritul sărbătorilor dacă nu participă la obiceiuri de Crăciun sau dacă nu văd la televizor reclamele de Crăciun de la Coca-Cola. Știți voi, reclama cu camionul, reclama cu urșii polari și celebrul refren "Sărbătorile vin, sărbătorile vin, sărbătorile vin, sărbătorile vin, / Oferind iarna e ca-n povești, / E minunat, e timpul să dăruiești. / Sărbători fericite Coca-Cola îți urează!" Această strofă apare ca un simbol modern al Crăciunului, dar uite că anul acesta Coca-Cola încearcă să își și să ne întoarcă privirea și către tradiționalele colinde românești printr-o excelentă invenție.

Ați auzit până acum despre un automat de colinde? Dacă nu, să nu încercați să ghiciți ce ar putea fi, căci cu siguranță nu este un aparat care îți cântă, ci mai degrabă...invers!

Si ne-am intors

          Scuzați absența îndelungată de pe blog, dar când te duci pentru prima dată într-o țară ca Suedia nu poți să scrii despre ea primul lucru care îți vine în minte. Trebuie să stai, să îți închizi gura (după ce ți-a căzut de uimire ca în Tom & Jerry), să te gândești bine, să faci o structură a povestirii și abia apoi să postezi. Eu, spre exemplu, sunt abia la faza de gândit bine și de încercat să ies din depresia post-Suedia, dar înainte să plec am promis un suvenir unuia dintre comentatorii de la acest articol, așa că azi mă ocup de această problemă tehnică, urmând să las lungile și detaliatele postzille despre Stockholm pe zilele următoare.

          La extragerea loto 1/3 au participat Daniel, Monica și Rareș, cărora le foarte mulțumesc pentru comentarii și sfaturi. În această ordine de pe tricouri i-am introdus în random.org, care a ales...feminin. Felicitări, Monica, ai câștigat o cănuță cu o panoramă a Stockholmului văzut din Kaknästornet (Turnul TV), pe care vedem noi cum facem să ți-o trimit. :)

Stați aproape pentru seria de articole dedicate Suediei și Stockholmului din zilele următoare!

Atentie sau politete?

          Vi s-a întâmplat vreodată să ajungeți undeva și să trebuiască să faceți cunoștință cu multe persoane de care nu mai auziserăți până atunci? Adică să rețineți numele a suficient de mulți oameni ca memoria voastră să o ia razna? Mie mi s-a întâmplat să fiu de ambele părți ale baricadei și niciodată nu mi s-a părut rușinos să recunosc că nu am reușit să rețin numele sau să reușesc să le asociez ulterior cu persoana, așa cum nu mi se pare motiv de supărare că cineva nu a reușit să țină minte din prima cum mă cheamă pe mine și pe ceilalți ț oameni de lângă mine. Lucrurile se schimbă, însă, și devin ușor delicate atunci când cineva cu care ai interacționat mai mult și mai pe îndelete insistă în a te numi în alt fel decât te-ai prezentat tu.

          Ca să luăm un exemplu concret, numele meu din buletin, așa cum a fost el lăsat de la mama și tata (și, cred, cu o oareșce contribuție de la mama-nașa) este Alexandra - Daniela Ilie. Dar toată lumea îmi spune Dana. Așa îmi spun și eu, adică să nu crezi că dacă ne întâlnim vreodată și dăm mână, o să înșirui întreaga polologhie. Daniela nu-mi place, parcă e prea formal și neprietenos. Alexandra îmi place, dar nu o să răspund vreodată dacă mă strigi așa. E genul acela de nume care mi-ar fi plăcut dacă m-ar fi strigat lumea pe el de mică, nu să ajung la o vârstă și una lume să mă strige Dana, alta Alexandra, și eu să am probleme de identitate. Deci, ca să fie treaba-treabă: Salut, eu sunt Dana. Dana pe care îl regăsiți în acel danailie2004 cu care mă semnez peste tot prin această mare lume internautică și cu care mă regăsiți pe blog sau pe Twitter, ca să dau două exemple mai elocvente. Cu toate acestea, pe profilurile de Facebook, LinkedIn sau Google-related, mă veți găsi cu numele complet - motiv de confuzie pe care bineînțeles că desigur că îl înțeleg.

          Ceea ce nu înțeleg, însă, este un lucru pe care nu știu dacă să-l cataloghez ca lipsă de atenție sau de politețe (dar oricum ar fi, e oarecum neplăcut). E cel despre care scriam un pic mai sus, și anume legat de oamenii care ți se adresează altfel decât te-ai prezentat tu după ce au petrecut deja o vreme prin preajma-ți. Să dau două exemple:

Why?

1. Te duci la munte cu un grup mai mare de prieteni și prieteni de-ai prietenilor cu care, logic, faci cunoștință la fața locului. La întoarcere, cineva din grup cu care nu avuseseși tangență până atunci te adaugă pe Facebook și îți trimite un mesaj de genul: Alexandra, poți să-mi trimiți și mie pozele de la munte? Bun, înțeleg că n-am vorbit prea multe în vacanță și că poate nu ți s-a întipărit în memorie cum am zis că mă cheamă și cum m-a strigat lumea x zile, dar dacă nu ești sigură sau știi sigur că nu ai reținut, de ce nu mă abordezi evitând să îmi spui pe nume?

2. Trimiți un mail informal unei persoane necunoscute. La finalul textului îi faci vreo urare de zi faină și te semnezi Dana, dar dedesubt apare automat semnătura cu numele complet. Persoana respectivă îți răspunde Salut, Alexandra. Retoric mă întreb cât de greu poate fi să fii atent la un asemenea detaliu...

          Știu că sunteți mulți norocoși care aveți un nume și cu ăla defilați, dar voi cum ați interpreta chestia asta, ca lipsă de atenție sau de politețe?

Cum sa organizezi un Tweet Meet: ghid practic (partea a II-a)

          Pe vremea când se potcovea puricele cu 99 de ocale de fier și tot sărea până la cer, strigând în gura mare cât de ușor e, s-au organizat două tweet meet-uri la care am luat parte, unul în Craiova și altul, de dimensiune națională, la Brașov. "Plătind atenție" la desfășurarea ambelor evenimente, am strâns câteva considerațiuni (de bun simț, aș zice eu) într-un mic și, sunt convinsă de asta acum, incomplet, ghid practic privind organizarea unor astfel de evenimente. Deși îl puteți citi în variantă completă aici, o să redau mai jos câteva rânduri din el, pentru a stabili punctul de plecare pentru această a doua parte a sa:

Sar peste primele faze, în care se invită lumea, se cer confirmările, se stabilește locația, se fac afișe și alte lucruri care deja s-au încetățenit și ajung direct la locul și momentul cu pricina.

          În partea I am trecut cu destulă rapiditate peste fazele inițiale, pentru că le-am considerat puerile și general știute. Bineînțeles, am greșit, așa că revin puțin asupra lor. Așadar...

1. Felicitări pentru ideea de a organiza un eveniment. Înainte de a stabili orice, vorbește cu câteva persoane apropiate (5-6) pentru a vedea dacă le place ideea și dacă ar putea să te însoțească indiferent de dată/loc. Asta ar putea să fie salvarea ta în caz că evenimentul eșuează și nu se prezintă niciun invitat, eliminând posibilitatea de a aștepta degeaba. Sau asigură-te de la început că ai un invitat atractiv care să asigure și prezența altora la eveniment. Ca și concluzie la acest prim punct, vă sfătuiesc să faceți un pic de risk management și să vă luați măsuri de precauție în caz că ceva nu merge conform dorinței voastre.

2. Lansează ideea (pe blog/Facebook/Twitter) și implică un număr cât mai mare de persoane în stabilirea datei/locului de desfășurare. Degeaba stabilești de unul singur ziua și ora întâlnirii dacă nimeni nu este disponibil atunci, sau locul unde se va ține tweet(blog) meet-ul, dacă este departe de zona comun acceptată - centrul orașului. În urma dezbaterilor privind aceste două informații logistice îți vei putea face o oarecare idee și despre cine este dispus să vină.

3. Trimite invitații personalizate. Da, suntem oameni și ne place să ne simțim importanți, deci un mesaj -cât de mic- în care să ne inviți pe noi în mod expres și să ne spui cât de importantă este prezența noastră pentru tine / eveniment ne-ar merge direct la suflet. O altă modalitate de a atrage este de a face un plan al desfășurării evenimentului în care să delegi mici roluri pentru fiecare invitat. Astfel fiecare va fi ca o rotiță în desfășurarea întâlnirii și va face tot posibilul să iasă bine tocmai din dorința de a spune la final: A fost un succes și datorită mie!

Participanți Craiova Tweet Meet - aprilie 2010

4. Solicită confirmări. Lucrul acesta te va ajuta să previi situații ca cea descrisă la punctul 1 și va avea impact în cea de la punctul următor.

5. Anunță permanent lista actualizată a confirmărilor. Fiecare avem oameni pe care îi placem și oameni...pe care îi placem mai puțin. Din experiență vă spun că cei din a doua grupă contează mai puțin decât cei din prima, deci cineva care vede pe listă un amic / prieten / o persoană cu care vrea să se întâlnească va veni negreșit la eveniment.

6. Roagă confirmații să fie ambasadori ai evenimentului și să invite și ei, la rândul lor, alte persoane. Asta merge atunci când fie nu cunoști tu personal acele persoane, fie confirmatul are o relație mai bună sau o influență mai mare asupra lor.

          Dacă vrei să organizezi un tweet meet, n-are cum să nu-ți fie de folos această a doua parte a unui succint ghid practic. Dacă vrei să combați vreuna din aceste reguli sau să adaugi altele, te invit cu drag. 

          Mi casa es su casa :)

Care-i faza cu "see you"?

De câteva zile văd cuvintele astea două peste tot, mai ales acolo unde nu ar trebui. Din câte îmi dau eu seama, apar în locul prepoziției "cu", dar care este cauză? Și, mai ales, este o eroare de la mine sau chiar așa apar pentru toată lumea? Mi-au sărit în ochi în comentariile de pe Facebook la campania Salvează Crăciunul cu un like, dar și într-un comentariu la un articol de pe blogul lui Toma Nicolau; dovezile mai jos. Deci, care-i faza cu "see you"?

...pentru ca merita!

          Cam asta i-aș răspunde lui Marius Blogatu, care se întreabă care sunt motivele pentru care ar deveni un cititor fidel al blogului meu. Lăsând gluma la o parte, pe blog scriu uneori lucruri poate prea personale, alteori postez informații din diverse domenii (cum ar fi ghidul de călătorie pentru Ohrid), ceva curiozități, susțin și promovez diverse proiecte și idei interesante, recomand muzică (bună, zic eu - vezi Melodia săptămânii din fiecare miercuri), comentez cărți și filme și câte și mai câte drăcii. Nu, nu cred că cineva ar putea să mă citească regulat pentru că vrea să fie la curent cu ceva dintr-un anumit domeniu, ci tocmai pentru că ar putea afla lucruri noi dintr-o paletă foarte largă de domenii. 

          Deseori scriu despre Craiova - lucruri de interes și de dezinteres, despre situații în care se află și concitadinii mei sau despre care ar vrea să afle. Abordez subiectul dintr-un patriotism local exagerat de exacerbat, dar fără să fie, sper, incompatibil cu ceea ce le-ar face plăcere să găsească pe blog și cititorilor mei extra-comunitari. Apropo, la voi a venit apa caldă?!

          Iar când nu mă bucură pe mine prea tare un subiect, mă revolt cu tot ce am mai etic în mine și țin prelegeri și discursuri lungi și plictisitoare, pe care probabil că nu le citește nimeni. Și rău faceți, pentru că din ele se pot trage niscaiva învățăminte și concluzii civilizator-educative. Înțeleg, până la urmă: e mai comod să nu avem păreri sau să nu ne implicăm, rămânând într-o zonă limitată de confort.

          Și ar mai fi multe de zis, dar văd că merg într-o direcție greșită. Marius, să nu mă citești, nici tu și nici altcineva! :))

PS: Cu acest articol particip la un concurs organizat de Blogatu și Blogway și risc să câștig domeniu pe .ro. Zic că am șanse, la câte chestii am câștigat în ultima vreme, vezi asta, asta și asta. Uișmilac!

M-am jucat putin in Blogger

          ...și am modificat câteva funcționalități care nu îmi plăceau foarte tare la blog. Cu toate astea, mai sunt niște lucruri la care ar prinde bine și puțin ajutor, dacă vă pricepeți o leacă mai mult ca mine.

1. Al șaselea widget pe dreapta e Arhiva. Până acum puteați selecta o lună și vi se deschidea o pagină pe care erau toate articolele scrise în luna respectivă, la dimensiune completă. Acum, după ce selectați o anumită lună, vi se deschide o pagină în care găsiți o listă cu titlurile articolelor scrise luna respectivă. E mai ușor de navigat printre ele, în caz că sunteți în căutarea a ceva anume.

2. Am trecut la afișarea numerotată a paginilor de pe blog (până acum exista opțiunea să mergeți direct doar la pagina anterioară sau următoare). N-am reușit să modific să-mi apară Pagini în loc de Pages, și nici să las mai mult spațiu între numerele paginilor, care sunt, momentan, cam înghesuite.

3. Am umblat puțin și pe la comentarii. Acum sunt și ele numerotate, în timp ce ale mele sunt încadrate în chenar, ca să se observe mai ușor că-s ale autorului blogului.

          Zilele următoare voi încerca să aduc mai multe îmbunătățiri. Dacă aveți sfaturi sau sugestii, nu mă menajați! :D


Later edit: Am renunțat la modificarea adusă Arhivei, deoarece intra în conflict cu modul în care se afișează paginile mai vechi de pe blog. 

Oameni mari si oameni mici

          Cred că v-am creierit de cap și pe Facebook și pe Twitter și pe blog cu disertația care se apropie teribil de repede. Vă spuneam eu aici că mi-am ales să scriu despre The American Small Town in John Updike’s Novels. Ce nu v-am spus e că unul din capitolele lucrării mele se numește “Small” People Living in Small Towns și, cum probabil bănuiți, în el discut despre faptul că viața într-un asemenea mediu (un oraș mic și fără posibilități sau cu posibilități limitate) îi constrânge pe locuitori să fie și să rămână și ei, la rândul lor, mici.

          No, până aici totul mi s-a părut așa, din cărți și din părți, teorie pe pâine, hai să scriem ca să avem ceva scris. Apoi astăzi m-a lovit. A venit ca o palmă peste ochi, dar una dată așa … cu dosul. Și cu sete. Craiova e un oraș teribil de mic. Dureros chiar. Adăpostește oameni de toate spețele: subterani, la nivelul solului, puțin ridicați – aduși de spate, cocoșați și verticali. Sau mici, medii și mari. Îi categorisim fiecare după standardele proprii. Pe cei cu adevărat mari îi respect; pe cuvânt că o fac. În prezența lor mă încearcă sentimente de venerație amestecată cu teama de a nu spune vreo prostie care să mă arunce, conform standardelor lor, într-o categorie greșită. Uneori, însă, sunt tocmai oamenii ăștia mari cei care își luxează încrederea pe care le-o ofer călcând atât de strâmb încât mă doare și pe mine. Și atunci tot sistemul meu se năruie și îmi dau seama că nu există oameni împărțiți în categorii. Ci doar oameni pe care îi cunoaștem mai bine decât pe alții…

          Morala: Un tip cu adevărat moral este, sub raport etic, mai exigent faţă de sine însuşi decât faţă de alţii. (Lucian Blaga, Cugetări)

O luna comprimata

     Mai era putin si se facea luna de cand nu am mai scris pe blog. Ar fi multe de zis, putine pot fi spuse, dar zic sa incercam. A fost (sau este?) una dintre cele mai lungi luni, sau cel putin asa se simte. Cu bune si cu rele ...
     In AIESEC am invatat ce inseamna multitaskingul, dar real life este incomparabil mai solicitanta. Am trecut printr-o sesiune din care am scapat cu destul de multa demnitate (am luat vreo 2 de 9, dintre care cel putin unul imi lasa un gust amar, ca sa o spun pe-a dreapta, dar incerc sa fiu eu desteptul care cedeaza primul). Exact aceeasi perioada s-a intamplat sa coincida si cu prima luna "in campul muncii". Daca ma intrebati pe mine, cine a inventat expresia aia a fost un mare gogoman; eu as merge pe varianta "in muntele muncii", eventual "in desertul / jungla muncii". "Camp" mi se pare prea bland. Dar imi place destul de tare drumul pana la servici, care compenseaza si umple paharul! :)
     Pe 30 a fost ziua Pisicului, motiv sa mai iesim si noi din casa. Miercurea dinainte am fost cu Anda si Cris la spectacolul Stand Up Magic al lui Vlad Grigorescu, de la care am plecat foarte multumita si amuzata (mai ales ca a fost un spectacol interactiv, in care Vlad a interactionat mult cu publicul, piesa de rezistenta - finalul - avand-o in prim-plan chiar pe Cris :D). Tot pe banii Oanei am mai iesit la o maslina si cu niscaiva copii din AIESEC, pe care nu ii mai vazusem de milenii, dar am avut si o alta iesire "cu fetili" la prajituraria de mare angajament Blues Attraction (acolo unde ne-am intalnit cu Alinus), la care presimtesc ca ne vom amplasa pe viitor comandamentul general. Nu mai pomenesc celelalte iesiri cu fetele-cochetele, in afara de o antologica sesiune de cumparaturi din care au iesit ceva rezultate! Abia o astept pe Monica sa se intoarca, sa putem face un cvintet de rasunet! :D 
*Later edit: profit de ocazie ca sa ii urez un mare "La multi ani!" Monicai, pe care o imbratisez virtual pana...pana...pana ramane fara aer! :P
     In planul familiei nu-s mari modificari, in afara de faptul ca ne pregatim sa fim nasi toamna asta (:frightened:).
     Dupa cum vezi, am avut nitica treaba luna asta, dar am rezolvat totul si sunt bine. Tu ce mai faci? :)

Nu mai e timp

     Din ce in ce mai des uit toate lucrurile pe care trebuie sa le fac, asa ca apelez cu incredere la pix si agenda. Tot ce aman in a pune pe hartie are mari sanse sa nu se mai intample niciodata. Cu toate astea, parca niciodata nu mai e suficient timp sa fac lejer lucrurile pe care mi le propun. Ultimul de pe lista mereu e facut pe jumatate, inghesuit in program. Si eu intotdeauna am urat "facutul de umplutura" sau "ca sa fie"...

     Asa e si cu scrisul pe blog - mereu se intampla sa fie ultimul lucru de pe lista. Mi-am notat in agenda sa scriu despre Impro Show-ul la care am fost cu Oana si Anda acum o luna. Saptamana urmatoare am fost iarasi la Impro Show in Scena 8, asa ca mi-am zis ca scriu despre amandoua in acelasi post - salvand timp. Au mai trecut 2 saptamani de atunci si aproape ca nu mai stiu cum am simtit cu privire la spectacol. Si din amintiri nu pot scrie...

     Sambata am fost la conferinta in care AIESEC Craiova si-a ales echipa de conducere pe mandatul 2011-2012. Am apucat sa scriu aici care au fost rezultatele, dar mi-ar fi placut sa am timp sa scriu si pe blogul personal "la cald". Pareri, subiectiv, sentimente, felicitari, rautati, emotii, multumiri sau nemultumiri, in functie de ce am simtit. Acum s-au "racit"...

     Cris m-a dus pentru prima data in viata (si probabil ultima) la patinoar. Un sfert am ras si trei am tremurat, de frig, de diverse frici (sa nu cad, sa nu ma loveasca cineva, sa nu lovesc pe cineva), de diverse dureri. Voiam sa o laud pentru cat de bine s-a descurcat pe patine si sa rad de cum mi-am rupt o unghie si de cazatura-mi intr-un genunchi. Acum aproape ca mi-a disparut vanataia...

     Duminica asta plec cu Cris la Monica, la Avignon, via Nisa. Voiam sa scriu despre asta, mai ales ca e posibil sa nu ne mai auzim decat la anul. Sa fi apucat sa imi/ne/va urez vreme buna, distractie placuta si Sarbatori asa cum si le doreste fiecare!

     Din pacate, nu mai e timp decat sa scriu acest post 5 in 1... :)