Oameni mari si oameni mici

          Cred că v-am creierit de cap și pe Facebook și pe Twitter și pe blog cu disertația care se apropie teribil de repede. Vă spuneam eu aici că mi-am ales să scriu despre The American Small Town in John Updike’s Novels. Ce nu v-am spus e că unul din capitolele lucrării mele se numește “Small” People Living in Small Towns și, cum probabil bănuiți, în el discut despre faptul că viața într-un asemenea mediu (un oraș mic și fără posibilități sau cu posibilități limitate) îi constrânge pe locuitori să fie și să rămână și ei, la rândul lor, mici.

          No, până aici totul mi s-a părut așa, din cărți și din părți, teorie pe pâine, hai să scriem ca să avem ceva scris. Apoi astăzi m-a lovit. A venit ca o palmă peste ochi, dar una dată așa … cu dosul. Și cu sete. Craiova e un oraș teribil de mic. Dureros chiar. Adăpostește oameni de toate spețele: subterani, la nivelul solului, puțin ridicați – aduși de spate, cocoșați și verticali. Sau mici, medii și mari. Îi categorisim fiecare după standardele proprii. Pe cei cu adevărat mari îi respect; pe cuvânt că o fac. În prezența lor mă încearcă sentimente de venerație amestecată cu teama de a nu spune vreo prostie care să mă arunce, conform standardelor lor, într-o categorie greșită. Uneori, însă, sunt tocmai oamenii ăștia mari cei care își luxează încrederea pe care le-o ofer călcând atât de strâmb încât mă doare și pe mine. Și atunci tot sistemul meu se năruie și îmi dau seama că nu există oameni împărțiți în categorii. Ci doar oameni pe care îi cunoaștem mai bine decât pe alții…

          Morala: Un tip cu adevărat moral este, sub raport etic, mai exigent faţă de sine însuşi decât faţă de alţii. (Lucian Blaga, Cugetări)

Sa mai si radem

          Atunci când pleci la drum cu oameni puși pe glume și mai ales atunci când te întâlnești cu oameni cu o pasiune pentru bancuri (spus și auzit), e aproape imposibil să nu îți treacă pe la urechi măcar unul nou (sau, cel puțin, unul pe care eu să nu îl mai fi auzit). Și pentru că nu aveam perdele la taverna sârbească la care am mâncat purcel la proțap, mesenii s-au apucat de spus glume fără perdea.

          Se făcea, în bancul spus de un sârb într-o română pocită și cu un accent oarecum amuzant, că Dracul Mare îl cheamă la el pe Dracul Mic, fiul său, și îi spune că a venit vremea să își găsească o soață și să se pună și el la Iadul lui. Dar i-a dat și niște sfaturi de care să țină cont. În primul rând, să nu își aleagă o soție din Iad, că astea sunt date dracului, ci să coboare pe Pământ și să își aleagă una de acolo. Dar să aibă grijă să nu își aleagă o femeie ușoară să îi fie nevastă, ci una cuminte. Și înainte să coboare Dracul Mic pe Pământ să își ia soție, îi mai spune tătâne-so că o să recunoască fetele ușoare după faptul că întorc capul dacă sunt fluierate pe stradă.

          Coboară Dracul Mic pe Pământ și în fața lui mergeau trei fete. Fluieră Dracul, fetele întorc capul! Nu e bine, zice Dracul, și merge mai departe. Dă peste două fete. Fluieră el iar, fetele întorc capul! Nu e bine nici aici, astea sunt femei ușoare, zice el și pleacă mai departe. Mai merge ce mai merge și dă de o fată care mergea agale în fața lui. Fluieră Dracul, nimic! Fluieră iar, nimic. Fluieră și a treia oară, fata nu întoarce capul, așa că Dracul o ia și o duce în Iad să îi fie nevastă.

          Morala: Fetelor, nu fiți cuminți, că altfel vă ia Dracul!