Roma - de la Wow la Au!

M-am întors de la Roma de o săptămână și tot amân să scriu articolele pe care le am în cap. Oarecum de teamă că vor fi noi pagini la fel ca celelalte pe care le-ați tot citit și răs-citit pe bloguri sau prin ghiduri despre clișeica Cetate Eternă. Întrucâtva de teamă că sentimentul general cu care am rămas după această ultimă plimbare cu bocceluța prin lume nu va fi înțeles sau acceptat cu ușurință de iubitorii și apărătorii Romei ca destinație, reper și far al turismului, culturii și istoriei. Dar de ce să-mi fie teamă în propria mea casă virtuală?

În mare, Roma a fost pentru mine ca o mașină de curse care ajunge de la 0 la 100 în câteva secunde. Numai că invers. Am început și eu, ca atâția alții, cu un Wow! spus din suflet în fața unor construcții grandioase, supra-dimensionate, după părerea mea. Ca și cum ei ar fi avut Ceaușescu după Ceaușescu, milenii la rând, fiecare întrecându-se să ridice o Casă a Poporului mai mare și mai semeață decât a celui dinaintea lui. Colosseumul, forumurile, termele, bisericile, palatele, obeliscurile, fântânile, parcurile, orice construcție gândită și făcută de mâna omului mă face să mă gândesc că cineva a interpretat greșit scara la care acestea au fost proiectate. 

Termele lui Caracalla

Măreția asta se resimte în călătorul avid, în descoperitorul - de multe ori de weekend sau de câteva zile -, care trebuie să vadă, să simtă și să înțeleagă contratimp milenii de istorie întinsă pe sute de kilometri. Impresionantele ruine de la Forul Roman și din Ostia Antica (portul Romei antice), în fața cărora aș fi stat mult și bine să le pătrund cu gândul, să le recreez în minte și să le redau farmecul inițial în imaginație, m-au îngenuncheat. Câteva ore petrecute sub soarele arzător, pe temperaturi de aproape 30 de grade Celsius, mergând prin praf sau călcând pe infernala piatră cubică, m-au făcut să-mi doresc să fiu o turistă de cafenea, care simte Roma din confortul unei terase din Piața Navona. Au, picioarele! Au, genunchii!

Ostia Antica

Mă înarmasem de acasă cu puterea psihică de a accepta mulțimea de oameni veniți asemeni mie din toate colțurile lumii să viziteze acest leagăn al istoriei și culturii europene, căci știam că, pe cât de mult nu suport aglomerația, pe atât de mult o să am parte de ea. Și ce să vezi? Hoarde nestăvilite de elevi de la toate școlile de pe planetă păreau lăsate libere pe culoarele Colosseumului, alergând ca oile căpiate și urlând unii la alții cât îi țineau băierile. Nici nu mă mai apuc să vă spun cât de terifiant de greu au trecut cele două ore la coadă la Muzeele Vaticanului sau cât efort a trebuit să depun ca să nu fiu luată de valul vizitatorilor, odată ajunsă înăuntru. Era atâta lume peste tot încât trebuia să aștept câteva minute ca să pot să fotografiez câte un exponat secundar fără să-mi intre în cadru picior de chinez sau dantură de american. Au, nervii!

Muzeele Vaticanului

Ca să nu înțelegeți greșit titlul acestui articol, Roma a fost copleșitoare tocmai pentru că m-a aruncat din extazul celui mai sincer Wow! în agonia unui Au! scăpat printre dinți și apoi iar pe culmile altui moment de emoție și încântare. Ca într-un montagne russe, am strâns bune și mai puțin bune într-o tolbă de povești pe care astăzi abia îndrăznesc să o deschid. Pornim cu Au! în față, ca să fie surpriza mai plăcută! :)