M-am întors de la Roma de o săptămână și tot amân să scriu articolele pe care le am în cap. Oarecum de teamă că vor fi noi pagini la fel ca celelalte pe care le-ați tot citit și răs-citit pe bloguri sau prin ghiduri despre clișeica Cetate Eternă. Întrucâtva de teamă că sentimentul general cu care am rămas după această ultimă plimbare cu bocceluța prin lume nu va fi înțeles sau acceptat cu ușurință de iubitorii și apărătorii Romei ca destinație, reper și far al turismului, culturii și istoriei. Dar de ce să-mi fie teamă în propria mea casă virtuală?
În mare, Roma a fost pentru mine ca o mașină de curse care ajunge de la 0 la 100 în câteva secunde. Numai că invers. Am început și eu, ca atâția alții, cu un Wow! spus din suflet în fața unor construcții grandioase, supra-dimensionate, după părerea mea. Ca și cum ei ar fi avut Ceaușescu după Ceaușescu, milenii la rând, fiecare întrecându-se să ridice o Casă a Poporului mai mare și mai semeață decât a celui dinaintea lui. Colosseumul, forumurile, termele, bisericile, palatele, obeliscurile, fântânile, parcurile, orice construcție gândită și făcută de mâna omului mă face să mă gândesc că cineva a interpretat greșit scara la care acestea au fost proiectate.
