De cat dai, de-atata ai

Sfârșitul ăsta de an am fost urmărită de ghinionul electrocasnicelor. S-a ținut scai de mine și la primul colț de stradă m-a pălit. M-a pălit de câteva ori, ca să pricep! N-a fost în totalitate ghinion, ci și vina mea, căci, deși știam vechea axiomă conform căreia Un leu dai, un leu ai, mi-am încercat norocul cu produse ieftine și de calitate îndoielnică.

Blender Heinner de la eMag

Mijlocul lui octombrie, ziua mamei. Împreună cu Oana, îi cumpăr un blender de masă Heinner de la eMag (fără link de afiliat, că nu vreau să vă nenorocesc). Sub 150 de lei, caracteristici ok, rating bun și recenzii favorabile de la majoritatea cumpărătorilor. La un preț similar găsim un Philips (link de afiliat) puțin mai slab ca performanță, dar decidem să luăm Heinner-ul pentru puterea mai mare. Primul șoc îl avem când ajunge: nu reușim sub nicio formă să îi deșurubăm baza vasului, cea cu lamele, despre care scrie clar pe cutie și în instrucțiuni că este detașabilă. Oana îl ia în primire și face la el aproape în fiecare seară niște shake-uri, dar, din cauza bazei care nu se poate scoate, întâmpină probleme în curățarea lui. Începem să ne gândim că, poate, ar fi fost bine să luăm Philips-ul.

Cat de departe mergem cu concurenta?

E o vorbă la americani care îmi place mult: "People aren't against you; they are for themselves" (un fel de "Be the best and fuck the rest" cu stil). Îmi place pentru ceea ce reprezintă, nici măcar n-aș vrea să sugerez că acest comportament, de altfel decent și normal, ar fi în vreun fel valabil pe legendarele plaiuri mioritice. Accept și mi se pare normal că fiecare dintre noi își dorește să fie cel mai bun / frumos / deștept dintr-un grup, să aibă mai mult succes decât X  sau mai mulți bani decât Y. În România, însă, din păcate, concurența este înțeleasă nu ca o cale de a evolua tu până la a-ți depăși rivalii dintr-un anumit domeniu, ci ca motiv pentru a-i defăima, calomnia și stropi cu noroi în goana ta nebună după izbândă. 

În lumea utopică în care trăiesc eu, oamenii își propun țeluri înalte și trag de ei ca să le atingă și depășească. În România, oamenii își propun țeluri mediocre și calcă totul în picioare pentru a ajunge acolo. Să nu uităm de o altă vorbă celebră la noi, care ne învață să ne facem frate cu dracul până trecem puntea. Degeaba suntem mai mulți care ne propunem același lucru; pare a fi mai important cine ajunge acolo primul, nicidecum nu contează drumul pe care a apucat-o sau cât de curat ajunge la capătul lui. Continuăm să încercăm să ne distingem, să ne individualizăm cumva, oricum. Și deși asta nu e neapărat un lucru rău, de cele mai multe ori nu e nici unul bun.