E o vorbă la americani care îmi place mult: "People aren't against you; they are for themselves" (un fel de "Be the best and fuck the rest" cu stil). Îmi place pentru ceea ce reprezintă, nici măcar n-aș vrea să sugerez că acest comportament, de altfel decent și normal, ar fi în vreun fel valabil pe legendarele plaiuri mioritice. Accept și mi se pare normal că fiecare dintre noi își dorește să fie cel mai bun / frumos / deștept dintr-un grup, să aibă mai mult succes decât X sau mai mulți bani decât Y. În România, însă, din păcate, concurența este înțeleasă nu ca o cale de a evolua tu până la a-ți depăși rivalii dintr-un anumit domeniu, ci ca motiv pentru a-i defăima, calomnia și stropi cu noroi în goana ta nebună după izbândă.
În lumea utopică în care trăiesc eu, oamenii își propun țeluri înalte și trag de ei ca să le atingă și depășească. În România, oamenii își propun țeluri mediocre și calcă totul în picioare pentru a ajunge acolo. Să nu uităm de o altă vorbă celebră la noi, care ne învață să ne facem frate cu dracul până trecem puntea. Degeaba suntem mai mulți care ne propunem același lucru; pare a fi mai important cine ajunge acolo primul, nicidecum nu contează drumul pe care a apucat-o sau cât de curat ajunge la capătul lui. Continuăm să încercăm să ne distingem, să ne individualizăm cumva, oricum. Și deși asta nu e neapărat un lucru rău, de cele mai multe ori nu e nici unul bun.
