Cat de departe mergem cu concurenta?

E o vorbă la americani care îmi place mult: "People aren't against you; they are for themselves" (un fel de "Be the best and fuck the rest" cu stil). Îmi place pentru ceea ce reprezintă, nici măcar n-aș vrea să sugerez că acest comportament, de altfel decent și normal, ar fi în vreun fel valabil pe legendarele plaiuri mioritice. Accept și mi se pare normal că fiecare dintre noi își dorește să fie cel mai bun / frumos / deștept dintr-un grup, să aibă mai mult succes decât X  sau mai mulți bani decât Y. În România, însă, din păcate, concurența este înțeleasă nu ca o cale de a evolua tu până la a-ți depăși rivalii dintr-un anumit domeniu, ci ca motiv pentru a-i defăima, calomnia și stropi cu noroi în goana ta nebună după izbândă. 

În lumea utopică în care trăiesc eu, oamenii își propun țeluri înalte și trag de ei ca să le atingă și depășească. În România, oamenii își propun țeluri mediocre și calcă totul în picioare pentru a ajunge acolo. Să nu uităm de o altă vorbă celebră la noi, care ne învață să ne facem frate cu dracul până trecem puntea. Degeaba suntem mai mulți care ne propunem același lucru; pare a fi mai important cine ajunge acolo primul, nicidecum nu contează drumul pe care a apucat-o sau cât de curat ajunge la capătul lui. Continuăm să încercăm să ne distingem, să ne individualizăm cumva, oricum. Și deși asta nu e neapărat un lucru rău, de cele mai multe ori nu e nici unul bun.

Stapana aeroportului

     Ultimele 2-3 săptămâni au fost magice. De la Crăciunul alături de Cris și Monica în Franța până la excursia de Revelion alături de familie în Turcia, am pornit în niște călătorii care au reprezentat adevărate experiențe de viață. Probabil ar trebui să scriu niște postzille, vorba Oanei, sau vreo 50 de articole mai mici, fiecare cu întâmplarea și povestioara lui. Și mai probabil nu voi avea timp de toate, așa că voi selecta câteva care m-au amuzat/impresionat la extrem.
     Primul articol se referă la orele petrecute cu Cris în aeroportul Băneasa, după ce ne-am întors de la Monica. Fiindcă am aterizat după miezul nopții și nu aveam cum să ajungem acasă decât cu trenul, iar primul tren către Craiova era pe la 5 dimineața, am decis să rămânem peste noapte în aeroport. Am găsit două locuri bunicele în sala de așteptare, ne-am așezat bagajele în poziții ușor supravegheabile și ne-am pus pe așteptare. După primul sfert de oră devenisem familiară cu fețele celor aproximativ 30 de persoane alături de care urma să ne petrecem noaptea, pasageri nerevendicați de nimeni la rândul lor, precum și cu personalul aeroportului. Dintre toți aceștia din urmă, o singură persoană mi-a atras atenția în mod deosebit: femeia de servici, cea pe care am ajuns să o supranumesc stăpâna aeroportului și care este eroina indubitabilă a povestirii mele.
     Pentru cei care nu știu cum arată Băneasa înăuntru, vă spun că în mijloc are un rotund, de la care se coboară pe un fel de rampă până în sala de așteptare. În acel rotund, de la depărtare, am văzut-o pe stăpână prestând. Înarmată cu o sculă șmecheră, un ditamai mașinoiul pe care îl împingea dintr-o parte într-alta, spălând podeaua, ea era vedeta ringului. Am urmărit-o împingînd mașina pe lângă pereți, apoi luând pauze lungi și dese. Apoi o tăia pe diagonale. Tactica ei mă fascina, atât era de tulbure. Urmau alte pauze, cheia ei către succes. După aproximativ o jumătate de oră a terminat, sau asa am crezut eu, ca s-a oprit. Dar ea ce facea, șmechera? Pândea să treacă cineva prin rotundul cu pricina (fie la baie, fie pur și simplu ca să se dezmorțească) și zzz, fuga cu scula pe urmele lor, să spele pe jos. No, atâta pasiune pentru ceea ce făcea nu am mai văzut la nimeni. Singura problema era că, din locul de unde stăteam eu, puteam vedea ușor porțiuni uscate pe ciment, dovada insuccesului tacticii ei de manevrare alandala, în zigzag, a mașinoiului.
     După ce a considerat că rotundul a fost curățat corespunzător, a purces la spălarea rampei ce cobora către sala de așteptare. La vale, mașinoiul o lua înainte și o trăgea după el. La deal era prea greu de împins, iar faptul că ea, deșteapta, călca pe unde tocmai spălase (iar soluția cu pricina părea a fi una tare alunecoasă), nu era tocmai dovada unei mari inteligențe. În schimb, a știut să îi ia la zor pe toți cei care încercau să ajungă din sala de așteptare în rotund sau invers, chiar dacă aceștia mergeau pe rampă ocolind zona proaspăt spălată. Ca să își exercite corespunzător autoritatea, a postat două panouri mari de acces interzis în ambele capete ale rampei, să știe o treabă. Apoi a continuat să alunece cu mașina la vale. Când s-a plictisit de propria prostie, a târșit aparatul până sus, l-a scos furioasă din priză (deși pot jura că avea și un buton de off) și a ieșit din raza mea vizuală. Câteva minute mai târziu a venit înapoi cu un scaun pe care l-a instalat în capul rampei, de unde a supervizat cu ochi maestru cum o altă femeie de servici, cu rang ierarhic inferior, probabil, a spălat rampa cu mopul. Simplu și eficient! Ar mai fi de povestit și momentul în care a venit să spele pe jos în sala de așteptare și a pus o grămadă de oameni care nu mai prinsesră locuri pe scaune să se mute cu bagajele dintr-o parte într-alta a sălii, dar deja intrăm în amănunte. 
     Bomboana de pe colivă a reprezentat-o, însă, momentul în care, răpusă de toate lichidele băute, am mers la baie. După ce le-am eliminat, am mers să mă spăl pe mâini, apoi am dat și cu niscaiva apă pe față, ca să alung somnul. Am scuturat mâinile, apoi m-am întors să caut un șervet să mă șterg de apă, moment în care nimeni alta decât stăpâna aeroportului a descins cu zgomot (căci am uitat să vă spun că dumneaei era o doamnă respectabilă, de dimensiuni 2x2 și care putea cu ușurință să mă răpească și să mă facă femeia ei :))) (știe Monica la ce mă refer)) în toaletă, spunându-mi pe o voce baritonală ceva de genul: - Eu înțeleg că te-ai spălat pe mâini, dar cu oglinda ce-ai avut, mămicuță? Cu ochii mari, neînțelegând nimic, am privit spre oglindă. Un strop rebel se rătăcise, pesemne, atunci când îmi scuturasem mâinile de apă, și dormea liniștit pe oglindă. Unul singur. Apoi a smuls violent 3-4 șervete de mâini, dintr-ălea groase, și a șters oglinda de ziceai că vrea să o lase fără luciu. M-am retras discret, temându-mă pentru viața mea... :D