Iarna se intampla sa mai si cazi

          Eram astă-seară cu niște prieteni dragi la cină și, așa previzibil cum poate părea, discutam despre iarnă, zăpadă, măsuri, sinistrați, ajutoare, autorități și alte asemenea. Dintr-una într-alta, C. se apucă să ne povestească o întâmplare la care a luat parte acum câteva zile. Dar să creăm cadrul propice...

          Pe Traian Demetrescu, în spatele Universității, aproximativ vis-a-vis de restaurantul Chez Nous, există un copy shop. Urci câteva trepte, sari peste pragul ușii de termopan și ajungi în birouașul strâmt, care te întâmpină, însă, cu scaune pe care poți lua loc cât aștepți - chestie nu f. des întâlnită la birourile de gen de la noi din oraș. E ieftin, mi-am petrecut anii de facultate pe la ei prin gheretă, dar se mișcă atât de greu băieții ăia încât i-am poreclit într-o zi băieții lenți, s-a propagat porecla și așa le-a rămas numele. 

          Zilele trecute, ne povestea C., se afla în copy shop-ul băieților lenți ca să xeroxeze niște documente. La un moment dat, un nene cam între două vârste, care doar ce terminase de fotocopiat niște acte, dă să iasă din magazin. Cum face, cum nu face, că se împiedică de pragul ușii. Acuma, după prag erau cele câteva trepte, apoi trotuarul, strada etc. Din viteza cu care a ieșit pe ușă (a se citi a zburat), a depășit treptele și trotuarul și s-a dus (head first îmi imaginez eu, C. susține că hands first) prin zăpadă, pe lângă o mașină parcată lângă trotuar, până aproape de mijlocul străzii.

          Știți cum e vorba aia, dacă nu ți se întâmplă ție, ți se pare amuzant. Așa și noi, am râs de răul bietului om, și l-am întrebat pe C. cum a reacționat el.

- L-ai ajutat să se ridice?

- Nu!

- Ai râs de el?

- Nu!

- I-ai făcut poză?

- Nu!

- ... . Ce ai făcut?

- Am închis ușa!

Intamplarea cu Antonio

          Cum, nu îl știți pe Antonio? Nu-i nimic, nici eu n-am știut despre cine e vorba prima dată când i-am auzit numele. Ba mai mult, mi-am amintit de reclama de la Nestea cu "Antonio, fa caldo" și mi-a mai venit să și râd. Dar să vă pun la curent cu întâmplarea cu care vă amenințam încă din titlu.

          Săptămâna trecută, două fete cucuiete lasă într-o seară mașina în spate la Universitate și pleacă pe jos, prin frig, una dintre ele (nu spun cine - Cris) mai fiind și îmbrăcată în fustă, până la El Greco. Să bage ca domnișoarele la ghiozdan. Zis și făcut, ajungem noi la restaurant, intrăm, înăuntru plin de oameni. Dăm o târcoală vizuală a restaurantului, vedem din ochi că n-ar mai fi locuri, totuși mă apropii de o masă goală dintr-un colț, era rezervată,  ne întoarcem pe călcâie și ieșim. Tot ca domnișoarele, nehotărâte, ne oprim în fața restaurantului, pe trotuar, să ne decidem dacă mergem înspre Universitate să luăm mașina sau dacă mergem pe jos către altă posibilă țintă a foamei noastre magistrale. Până ne-am expus noi argumentele, până am susținut pledoariile interminabile, ne pomenim că ne strigă cineva. Nu mai țin minte exact cum, dar a fost genul ăla de chemare care taie liniștea serii și n-ai cum să nu te întorci, chiar dacă habar n-ai dacă pe tine te vizează. Din ușă de la El Greco, o domnișoară chelneriță ne spune că ne strigă Antonio. Eu mă uit la Cris întrebătoare, Cris se uită suspicioasă la mine. Antonio? WTF? Ridicăm simultan din umeri. Ne ducem către domnișoară să aflăm misterul. Când ne apropiem suficient, Cris mai întreabă o dată despre ce e vorba. Zic: "Nu știu, dar o întrebăm pe domnișoara și ne spune." Ne repetă, destinsă și zâmbitoare: "Vă strigă Antonio!" Și cu mâna ni-l indică pe ... Antonio, care stătea în dreptul ușii de la bucătărie. Primul mister mi s-a deslușit, căci pe bucătarul de la El Greco îl mai întâlnisem o dată, cu ocazia unei cine luate acolo cu Cristina și Tony, doar că nu știam că îl cheamă așa. Dar acum se ridică valul doi de curiozitate, și anume de ce ne-ar striga Antonio pe noi?! 

          În fine, nu vă descriu gândurile care mi-au traversat cu repeziciune mintea din momentul în care am intrat înapoi în restaurant și până am ajuns lângă personajul cu pricina. Ne salută, zâmbitor și el, și ne arată cu mâna o masă goală, pe care noi nu o observaserăm, fiind ascunsă după o perdeluță, la care ne invită să luăm loc. Și se retrage. Asta ... a fost tot. Ne lasă cu dubiile și cu neînțelegerile. Oscilam între a crede că și-a amintit de mine în mod special și că a observat faptul că am intrat și nu am găsit masă. Oricare variantă ar fi fost, nu ne puteam opri din zâmbit, și eu și Cris, pentru că ne-a făcut să ne simțim excelent. Era plin în jurul nostru, chelnerii abia își vedeau capul de treabă. Îmi e greu să cred că n-a vrut să piardă un client într-o seară. Mai degrabă gândesc că a vrut să facă acel client să se simtă special și să se întoarcă de mai multe ori. Și să povestească despre locul ăsta (aș putea spune vrăjit), ca să revină cu mai mulți. A fost o seară extrem de plăcută. Nu mai laud compania, căci vă puteți numa' imagina; în schimb vă spun că, de la mâncare până la servire și atmosferă, totul a fost ireproșabil. Pentru că se poate și așa da, nu numai așa nu.

PS: De mult ce mi-a plăcut în prima seară, am revenit și în a doua cu Mădă și Dana. Antonio a fost la datorie, mai mult în restaurant decât la bucătărie. Întâmpina clienții la ușă, îi ajuta să își găsească masă; se făcea plăcut. Abia atunci am observat că prima pagină din meniu îi e dedicată. Ne-am distrat grămadă citind-o - și ne-a devenit și mai simpatic. :)