La multi ani, Cris!

          După calculele mele, asta e a zecea aniversare a lui Cris de când ne cunoaștem, ceea ce s-ar traduce în vreo nouă petrecute împreună. [Vă dați seama, de-a lungul timpului, câte cadouri a însemnat asta? :P]

          Profit de ocazie ca să îi mai amintesc încă o dată că e o minune de om (căci altfel cum aș fi fost eu prietenă cu ea?!) și că sunt și voi fi alături și la greu și la bine (binele traducându-se printr-o felie de tort, dacă înțelegeți ce vreau să zic :D).

          Închei parantezele aici, nu înainte de a-i ura tradiționalele "La mulți ani", "Să trăiască mămicuța ta" și "to the be the best" prietenă din lume, ca și până acum (of course, la egalitate cu Monica :P)!

Intamplarea cu Antonio

          Cum, nu îl știți pe Antonio? Nu-i nimic, nici eu n-am știut despre cine e vorba prima dată când i-am auzit numele. Ba mai mult, mi-am amintit de reclama de la Nestea cu "Antonio, fa caldo" și mi-a mai venit să și râd. Dar să vă pun la curent cu întâmplarea cu care vă amenințam încă din titlu.

          Săptămâna trecută, două fete cucuiete lasă într-o seară mașina în spate la Universitate și pleacă pe jos, prin frig, una dintre ele (nu spun cine - Cris) mai fiind și îmbrăcată în fustă, până la El Greco. Să bage ca domnișoarele la ghiozdan. Zis și făcut, ajungem noi la restaurant, intrăm, înăuntru plin de oameni. Dăm o târcoală vizuală a restaurantului, vedem din ochi că n-ar mai fi locuri, totuși mă apropii de o masă goală dintr-un colț, era rezervată,  ne întoarcem pe călcâie și ieșim. Tot ca domnișoarele, nehotărâte, ne oprim în fața restaurantului, pe trotuar, să ne decidem dacă mergem înspre Universitate să luăm mașina sau dacă mergem pe jos către altă posibilă țintă a foamei noastre magistrale. Până ne-am expus noi argumentele, până am susținut pledoariile interminabile, ne pomenim că ne strigă cineva. Nu mai țin minte exact cum, dar a fost genul ăla de chemare care taie liniștea serii și n-ai cum să nu te întorci, chiar dacă habar n-ai dacă pe tine te vizează. Din ușă de la El Greco, o domnișoară chelneriță ne spune că ne strigă Antonio. Eu mă uit la Cris întrebătoare, Cris se uită suspicioasă la mine. Antonio? WTF? Ridicăm simultan din umeri. Ne ducem către domnișoară să aflăm misterul. Când ne apropiem suficient, Cris mai întreabă o dată despre ce e vorba. Zic: "Nu știu, dar o întrebăm pe domnișoara și ne spune." Ne repetă, destinsă și zâmbitoare: "Vă strigă Antonio!" Și cu mâna ni-l indică pe ... Antonio, care stătea în dreptul ușii de la bucătărie. Primul mister mi s-a deslușit, căci pe bucătarul de la El Greco îl mai întâlnisem o dată, cu ocazia unei cine luate acolo cu Cristina și Tony, doar că nu știam că îl cheamă așa. Dar acum se ridică valul doi de curiozitate, și anume de ce ne-ar striga Antonio pe noi?! 

          În fine, nu vă descriu gândurile care mi-au traversat cu repeziciune mintea din momentul în care am intrat înapoi în restaurant și până am ajuns lângă personajul cu pricina. Ne salută, zâmbitor și el, și ne arată cu mâna o masă goală, pe care noi nu o observaserăm, fiind ascunsă după o perdeluță, la care ne invită să luăm loc. Și se retrage. Asta ... a fost tot. Ne lasă cu dubiile și cu neînțelegerile. Oscilam între a crede că și-a amintit de mine în mod special și că a observat faptul că am intrat și nu am găsit masă. Oricare variantă ar fi fost, nu ne puteam opri din zâmbit, și eu și Cris, pentru că ne-a făcut să ne simțim excelent. Era plin în jurul nostru, chelnerii abia își vedeau capul de treabă. Îmi e greu să cred că n-a vrut să piardă un client într-o seară. Mai degrabă gândesc că a vrut să facă acel client să se simtă special și să se întoarcă de mai multe ori. Și să povestească despre locul ăsta (aș putea spune vrăjit), ca să revină cu mai mulți. A fost o seară extrem de plăcută. Nu mai laud compania, căci vă puteți numa' imagina; în schimb vă spun că, de la mâncare până la servire și atmosferă, totul a fost ireproșabil. Pentru că se poate și așa da, nu numai așa nu.

PS: De mult ce mi-a plăcut în prima seară, am revenit și în a doua cu Mădă și Dana. Antonio a fost la datorie, mai mult în restaurant decât la bucătărie. Întâmpina clienții la ușă, îi ajuta să își găsească masă; se făcea plăcut. Abia atunci am observat că prima pagină din meniu îi e dedicată. Ne-am distrat grămadă citind-o - și ne-a devenit și mai simpatic. :)

O luna comprimata

     Mai era putin si se facea luna de cand nu am mai scris pe blog. Ar fi multe de zis, putine pot fi spuse, dar zic sa incercam. A fost (sau este?) una dintre cele mai lungi luni, sau cel putin asa se simte. Cu bune si cu rele ...
     In AIESEC am invatat ce inseamna multitaskingul, dar real life este incomparabil mai solicitanta. Am trecut printr-o sesiune din care am scapat cu destul de multa demnitate (am luat vreo 2 de 9, dintre care cel putin unul imi lasa un gust amar, ca sa o spun pe-a dreapta, dar incerc sa fiu eu desteptul care cedeaza primul). Exact aceeasi perioada s-a intamplat sa coincida si cu prima luna "in campul muncii". Daca ma intrebati pe mine, cine a inventat expresia aia a fost un mare gogoman; eu as merge pe varianta "in muntele muncii", eventual "in desertul / jungla muncii". "Camp" mi se pare prea bland. Dar imi place destul de tare drumul pana la servici, care compenseaza si umple paharul! :)
     Pe 30 a fost ziua Pisicului, motiv sa mai iesim si noi din casa. Miercurea dinainte am fost cu Anda si Cris la spectacolul Stand Up Magic al lui Vlad Grigorescu, de la care am plecat foarte multumita si amuzata (mai ales ca a fost un spectacol interactiv, in care Vlad a interactionat mult cu publicul, piesa de rezistenta - finalul - avand-o in prim-plan chiar pe Cris :D). Tot pe banii Oanei am mai iesit la o maslina si cu niscaiva copii din AIESEC, pe care nu ii mai vazusem de milenii, dar am avut si o alta iesire "cu fetili" la prajituraria de mare angajament Blues Attraction (acolo unde ne-am intalnit cu Alinus), la care presimtesc ca ne vom amplasa pe viitor comandamentul general. Nu mai pomenesc celelalte iesiri cu fetele-cochetele, in afara de o antologica sesiune de cumparaturi din care au iesit ceva rezultate! Abia o astept pe Monica sa se intoarca, sa putem face un cvintet de rasunet! :D 
*Later edit: profit de ocazie ca sa ii urez un mare "La multi ani!" Monicai, pe care o imbratisez virtual pana...pana...pana ramane fara aer! :P
     In planul familiei nu-s mari modificari, in afara de faptul ca ne pregatim sa fim nasi toamna asta (:frightened:).
     Dupa cum vezi, am avut nitica treaba luna asta, dar am rezolvat totul si sunt bine. Tu ce mai faci? :)

Stapana aeroportului

     Ultimele 2-3 săptămâni au fost magice. De la Crăciunul alături de Cris și Monica în Franța până la excursia de Revelion alături de familie în Turcia, am pornit în niște călătorii care au reprezentat adevărate experiențe de viață. Probabil ar trebui să scriu niște postzille, vorba Oanei, sau vreo 50 de articole mai mici, fiecare cu întâmplarea și povestioara lui. Și mai probabil nu voi avea timp de toate, așa că voi selecta câteva care m-au amuzat/impresionat la extrem.
     Primul articol se referă la orele petrecute cu Cris în aeroportul Băneasa, după ce ne-am întors de la Monica. Fiindcă am aterizat după miezul nopții și nu aveam cum să ajungem acasă decât cu trenul, iar primul tren către Craiova era pe la 5 dimineața, am decis să rămânem peste noapte în aeroport. Am găsit două locuri bunicele în sala de așteptare, ne-am așezat bagajele în poziții ușor supravegheabile și ne-am pus pe așteptare. După primul sfert de oră devenisem familiară cu fețele celor aproximativ 30 de persoane alături de care urma să ne petrecem noaptea, pasageri nerevendicați de nimeni la rândul lor, precum și cu personalul aeroportului. Dintre toți aceștia din urmă, o singură persoană mi-a atras atenția în mod deosebit: femeia de servici, cea pe care am ajuns să o supranumesc stăpâna aeroportului și care este eroina indubitabilă a povestirii mele.
     Pentru cei care nu știu cum arată Băneasa înăuntru, vă spun că în mijloc are un rotund, de la care se coboară pe un fel de rampă până în sala de așteptare. În acel rotund, de la depărtare, am văzut-o pe stăpână prestând. Înarmată cu o sculă șmecheră, un ditamai mașinoiul pe care îl împingea dintr-o parte într-alta, spălând podeaua, ea era vedeta ringului. Am urmărit-o împingînd mașina pe lângă pereți, apoi luând pauze lungi și dese. Apoi o tăia pe diagonale. Tactica ei mă fascina, atât era de tulbure. Urmau alte pauze, cheia ei către succes. După aproximativ o jumătate de oră a terminat, sau asa am crezut eu, ca s-a oprit. Dar ea ce facea, șmechera? Pândea să treacă cineva prin rotundul cu pricina (fie la baie, fie pur și simplu ca să se dezmorțească) și zzz, fuga cu scula pe urmele lor, să spele pe jos. No, atâta pasiune pentru ceea ce făcea nu am mai văzut la nimeni. Singura problema era că, din locul de unde stăteam eu, puteam vedea ușor porțiuni uscate pe ciment, dovada insuccesului tacticii ei de manevrare alandala, în zigzag, a mașinoiului.
     După ce a considerat că rotundul a fost curățat corespunzător, a purces la spălarea rampei ce cobora către sala de așteptare. La vale, mașinoiul o lua înainte și o trăgea după el. La deal era prea greu de împins, iar faptul că ea, deșteapta, călca pe unde tocmai spălase (iar soluția cu pricina părea a fi una tare alunecoasă), nu era tocmai dovada unei mari inteligențe. În schimb, a știut să îi ia la zor pe toți cei care încercau să ajungă din sala de așteptare în rotund sau invers, chiar dacă aceștia mergeau pe rampă ocolind zona proaspăt spălată. Ca să își exercite corespunzător autoritatea, a postat două panouri mari de acces interzis în ambele capete ale rampei, să știe o treabă. Apoi a continuat să alunece cu mașina la vale. Când s-a plictisit de propria prostie, a târșit aparatul până sus, l-a scos furioasă din priză (deși pot jura că avea și un buton de off) și a ieșit din raza mea vizuală. Câteva minute mai târziu a venit înapoi cu un scaun pe care l-a instalat în capul rampei, de unde a supervizat cu ochi maestru cum o altă femeie de servici, cu rang ierarhic inferior, probabil, a spălat rampa cu mopul. Simplu și eficient! Ar mai fi de povestit și momentul în care a venit să spele pe jos în sala de așteptare și a pus o grămadă de oameni care nu mai prinsesră locuri pe scaune să se mute cu bagajele dintr-o parte într-alta a sălii, dar deja intrăm în amănunte. 
     Bomboana de pe colivă a reprezentat-o, însă, momentul în care, răpusă de toate lichidele băute, am mers la baie. După ce le-am eliminat, am mers să mă spăl pe mâini, apoi am dat și cu niscaiva apă pe față, ca să alung somnul. Am scuturat mâinile, apoi m-am întors să caut un șervet să mă șterg de apă, moment în care nimeni alta decât stăpâna aeroportului a descins cu zgomot (căci am uitat să vă spun că dumneaei era o doamnă respectabilă, de dimensiuni 2x2 și care putea cu ușurință să mă răpească și să mă facă femeia ei :))) (știe Monica la ce mă refer)) în toaletă, spunându-mi pe o voce baritonală ceva de genul: - Eu înțeleg că te-ai spălat pe mâini, dar cu oglinda ce-ai avut, mămicuță? Cu ochii mari, neînțelegând nimic, am privit spre oglindă. Un strop rebel se rătăcise, pesemne, atunci când îmi scuturasem mâinile de apă, și dormea liniștit pe oglindă. Unul singur. Apoi a smuls violent 3-4 șervete de mâini, dintr-ălea groase, și a șters oglinda de ziceai că vrea să o lase fără luciu. M-am retras discret, temându-mă pentru viața mea... :D

Nu mai e timp

     Din ce in ce mai des uit toate lucrurile pe care trebuie sa le fac, asa ca apelez cu incredere la pix si agenda. Tot ce aman in a pune pe hartie are mari sanse sa nu se mai intample niciodata. Cu toate astea, parca niciodata nu mai e suficient timp sa fac lejer lucrurile pe care mi le propun. Ultimul de pe lista mereu e facut pe jumatate, inghesuit in program. Si eu intotdeauna am urat "facutul de umplutura" sau "ca sa fie"...

     Asa e si cu scrisul pe blog - mereu se intampla sa fie ultimul lucru de pe lista. Mi-am notat in agenda sa scriu despre Impro Show-ul la care am fost cu Oana si Anda acum o luna. Saptamana urmatoare am fost iarasi la Impro Show in Scena 8, asa ca mi-am zis ca scriu despre amandoua in acelasi post - salvand timp. Au mai trecut 2 saptamani de atunci si aproape ca nu mai stiu cum am simtit cu privire la spectacol. Si din amintiri nu pot scrie...

     Sambata am fost la conferinta in care AIESEC Craiova si-a ales echipa de conducere pe mandatul 2011-2012. Am apucat sa scriu aici care au fost rezultatele, dar mi-ar fi placut sa am timp sa scriu si pe blogul personal "la cald". Pareri, subiectiv, sentimente, felicitari, rautati, emotii, multumiri sau nemultumiri, in functie de ce am simtit. Acum s-au "racit"...

     Cris m-a dus pentru prima data in viata (si probabil ultima) la patinoar. Un sfert am ras si trei am tremurat, de frig, de diverse frici (sa nu cad, sa nu ma loveasca cineva, sa nu lovesc pe cineva), de diverse dureri. Voiam sa o laud pentru cat de bine s-a descurcat pe patine si sa rad de cum mi-am rupt o unghie si de cazatura-mi intr-un genunchi. Acum aproape ca mi-a disparut vanataia...

     Duminica asta plec cu Cris la Monica, la Avignon, via Nisa. Voiam sa scriu despre asta, mai ales ca e posibil sa nu ne mai auzim decat la anul. Sa fi apucat sa imi/ne/va urez vreme buna, distractie placuta si Sarbatori asa cum si le doreste fiecare!

     Din pacate, nu mai e timp decat sa scriu acest post 5 in 1... :)

Uneori numele nu conteaza

     N-am timp sa ma uit la televizor, deci majoritatea vestilor de maxima importanta nationala (pauza de ras) le aflu de pe net sau nu le aflu deloc (si probabil imi e mai bine - ce nu stii nu te poate omori). Pura intamplare face ca zilele trecute sa imi fi facut de lucru prin sufragerie, in timp ce televizorul imi trimitea mesaje subliminale de pe iRealitateaTV. Tocmai ce lansase Prigoana, cu o seara inainte, propunerea legata de schimbarea numelui de rrom in (sau inapoi in) tigan si era mare tambalau. Aproape comic de coincident, in seara aceleiasi zile am trecut printr-un episod cu niste rromi/tigani pe care il voi reda aici intocmai, dar inainte sa stabilesc cateva chestiuni de fundal:
- Desi cunosc persoane rrome deosebite, oameni in fata carora ma inclin si carora le port un mare respect si prietenie, nu am o parere concreta legata de subiect si nu pot lua partea uneia dintre tabere. Eu una, ca le spun tigani, ca le spun rromi, tot la etnia lor ma refer, deci atata timp cat mesajul a fost transmis cu succes, pot sa ii si mimez - mi se pare perfect "legal". 
- Nu folosesc cuvantul "tigan" depreciativ. Nici nu mi se pare adevarat ce spuneau diversi pe la TV, si anume ca ii numim "tigani" atunci cand comit ilegalitati. Hai sa fim seriosi, nu dau atata importanta subiectului incat sa imi impun sa gandesc sau sa spun "Tiganul ala a furat", dar "Rromul ala a ajutat o batrana sa treaca strada". In plus, nici ei nu prea stiu de capul lor, vezi pe de o parte etimologia cuvantului "tigan" (ca insulta) pe care o invoca aparatorii denumirii de "rrom", si pe cealalta parte tricoul pe care mandru il afisa Conectăr la premiile alea muzicale de la Craiova (despre care am scris aici).
- Nu am prejudecati legate de etnie, religie, sex, orientare sexuala, varsta etc., nu discriminez si nu generalizez, iar asta tine de educatia fiecaruia. Nu voi gandi sau spune niciodata "Toti tiganii sunt...", dar nici "Toti rromii sunt..."., pentru ca sunt constienta de faptul ca fiecare om e diferit. Deci nu, nu toti tiganii fura; nu, nu toti rromii stiu sa vorbeasca limba rromani; nu toti tiganii dorm in cort; nu toti rromii poarta fuste, palarii sau lanturi samd.
- Ca romanca, m-am simtit discrimnata, dar si extrem de rusinata, din cauza problemei tiganilor romani din Spania si Italia. Desi a trebuit sa duc multa munca de lamurire si sa dau multe explicatii, in final m-am linistit singura gandindu-ma ca nu toata lumea respecta principiul de mai sus: Sa nu generalizati!
     Si pentru ca nu generalizez, va voi povesti un caz singular, particular, ce implica prezenta a 5-6 persoane de etnie rroma. V-am spus eu aici ca joi am scos-o pe Cris la cina. Nu stiu daca e relevant sau nu in economia povestii, dar am fost la restaurantul El Greco din Craiova, unul dintre bastioanele elegantei si bunului gust. La un moment dat, in restaurant a intrat un grup de 5 sau 6 (nu mai retin exact) rromi cu fuste si palarii. Mentionez asta pentru ca, de multe ori, atunci cand poarta haine obisnuite (adica nereprezentative pentru cultura lor), rromii nu isi mai "arata" etnia, deci hainele au servit la identificarea lor. Se aseaza la o masa alaturata alei noastre, exact in spatele lui Cris. Cris nu ii vede, iar eu nu socot ca am vazut un extraterestru ca sa fac caz din asta sau ca sa i-i arat; sunt pur si simplu niste oameni care au ocupat o masa in restaurant. Dupa putin timp, cu cel mai candid aer, Cris zice: "Tie nu-ti miroase nimic urat?"...
     Daca as incheia articolul aici, as gresi. Nu vreau sa demonstrez nimic anume. Puteau fi romani, albi, negri, chinezi, indieni, spanioli; putea fi orice persoana care nu a facut cunostinta cu apa si sapunul. Ironia face ca episodul sa fi survenit exact dupa toata tarasenia cu problema denumirii. Apropo de care, va intreb si eu: tigan, rrom sau rom?

O zi cat o saptamana - sau invers :)

     Mai degraba invers! Adica o saptamana cat o zi! Pentru ca de luni incoace sunt intr-o continua sarbatorire a zilei mele de nastere. Rareori ma entuziasmeaza ceva. De fapt, ma entuziasmeaza destul de multicele lucruri la interior, problema e ca nu ma manifest, ca nu stiu sa arat (si, mai ales, sa le arat celorlalti) cand ma bucura ceva. Ziua de nastere e unul dintre putinele momente din an (ea, Craciunul si...cam atat!) in care port un zambet continuu pe chip. Si anul asta am avut suficiente motive sa zambesc, si, vorba englejilor, the best is yet to come.

     Ca sa stabilesc o oarecare ordine (mai precis una cronologica), trebuie sa va spun ca, desi ziua mea a fost vineri, pe 3 decembrie, primul cadou m-a surprins de luni, cand inca mai era luna noiembrie. Cursantii mei mi-au daruit unul dintre cele mai frumoase buchete de flori pe care le-am primit vreodata. L-am purtat cu un ranjet extrem de stupid si de sincer fericit pana acasa, unde a starnit invidie in randul reprezentantelor sexului frumos, mai precis mama (care radia de parca as fi primit o cerere in casatorie) si Oana.

     Joi am scos Crisul la o burta de mancare in oras, pentru cina. Si Crisul mi-a bucurat seara si mi-a condimentat-o cu cadouri multe si marunte, si frumoase, asa cum ma cunoaste si cum stie ca imi plac. Pe sufletul meu! Si cu alte cadouri inca nedate, si cu planuri de prostioare si rautacisme pe care sa le facem impreuna si de care sa radem mai tarziu! :)

     Oana si Anda ne-au luat pe sus si ne-am mutat toate patru alaturi, la "prajiturarie", sa servim un desert si un ceai din niste ceainice de care ne-am indragostit. Deci sa se noteze acolo ce vreau la anu' de ziua mea: un ceainic de care sa ma indragostesc! :)) Desi nu cred ca Anda imi cunoaste pasiunea pentru matematica si numarat (bani), m-a nimerit la marele fix cu o pusculita foarte simpatica, cu care m-am laudat deja aici. Desi in rest a decurs linistit, seara a mai avut cateva momente sclipitoare ce au tins spre genialitate (sa-mi aduca cineva aminte sa povestesc despre episodul "Alinuș").

     Pentru ca foamea o stamparasem, dar trebuia sa rezolvam cumva si cu "setea" si cu "cheful", ne-am distribuit fizicul catre Cafe Teatru Play, unde o carafa de sangria a venit insotita de pofta de cantat. Si ce le-ar sta bine unor fete tinere (eu, mezina grupului) si cuminti (...bine, tot eu :P) sa cante decat una bucata melodie "poporala" ("Aseara ti-am luat basma") si clasica si nemuritoare gloriagaynoriana "Voi supravietui"? Dupa ora 12, Oana si Anda au acaparat microfonul si mi-au urat cel mai (frumos) lalait "La multi ani!" din viata mea, and I loved it! Si aici ar mai fi muuuulte de povestit, precum episodul cu Miki, dar mai bine pun link catre articolul asta, unde Oana le zice mai bine!

     Vineri - adica ziua Z - a fost una linistita. S-a caracterizat prin telefoane si urari de bine. Facebookul si-a dovedit utilitatea si de asta data, fiind canalul folosit de mai bine de 100 de persoane ca sa se puna bine cu mine :)) Nici Twitterul nu s-a lasat mai prejos, insa, asa cum nici Y!M-ul nu a fost de neglijat. Desi multi condamna folosirea destul de impersonala a acestor canale, eu una ii sunt recunoscatoare fiecarei persoane in parte ca si-a rapit 15 secundite ca sa imi faca mie ziua mai frumoasa! Si spun din nou "Multumesc!", desi l-am scris de atatea ori incat aproape ca nu mai stiam bine daca il scriu corect! Multumiri speciale merg aici! :)) Si pentru ca online-ul s-a mentinut la cote inalte, nu puteau sa se lase mai prejos nici parintii si bunicii, cu cadouri destul de discrete si subtiri, bune de bagat la portofel! :D

     Sambata [adica ieri (as fi putut zice "azi" daca as fi terminat articolul asta acum 1,5h)] a fost reuniunea familiei! Catching up, mancare si cadouri, dintre care cel mai tare m-a entuziasmat urmatoarea fraza, scrisa pe sticluta unui parfum: "Je ne suis pas Victor Hugo pour t'ecrire de grands mots, je ne suis pas Moliere pour te declarer des merveilles, seulment moi, pout te dire je t'aime..." :)

     Am evitat sa spun pana acum, fiindca merita un paragraf separat. Desi a fost una dintre cele mai frumoase zile de nastere de pana acum, nu inchid inca perioada de sarbatorire. Astept sa ajung in Francia si sa ma pupe si Monica live pentru a fi totul perfect! :)) Ne vedem!

Cadou intarziat

Fiind plecata la Victoria saptamana trecuta, am ratat unul dintre putinele momente din an in care as fi vrut cu adevarat sa fiu acasa: ziua lui Cris! Dar cum zicala "Mai bine mai tarziu decat niciodata" isi dovedeste plenipotenta in fiecare zi, pe acelasi principiu ne-am bazat si eu si Monica in alegerea cadoului pentru Cris. Unul simpatic, as zice, chiar daca intarziat: am scos-o la un suc pe malul Dunarii. Nu, pe celalalt mal al Dunarii, de fapt :D

Ajutate de Deni am "traficat-o" afara din casa, apoi din tara, am ras, ne-am prostit, am facut poze (pe unele dintre ele le puteti vedea aici) si am petrecut impreuna o zi intreaga, o zi minunata. 

Mica noastra escapada in Bulgaria pe scurt:

Trecut cu bacul la Calafat - 10 lei

Un pranz delicios - 6 leva

Sa iti faci prietenii fericiti - de nepretuit :)

Cum se nasc povestile de succes?

Guest Post de Președinta AIESEC Craiova 2008-2009, Cristina Cojoacă, o persoană admirabilă și extraordinar de motivantă, după cum vă veți putea convinge singuri. Rupeți-vă 5 minute din timpul vostru prețios și citiți aici niște cuvinte magice…

“Cum se nasc adevaratele povesti de viata/de succes (cele in care simti ca ai pentru ce sa traiesti, ca totul se intampla cu un scop)?  Si unde se nasc ele? Sunt putini cei care pot raspunde la o intrebare de acest gen fara sa stea pe ganduri si sunt cu atat mai putini cei care pot impartasi astfel de povesti. In ultimii ani am avut norocul sa intalnesc o multime de astfel de oameni care isi povesteau experienta cu zambetul pe buze si mandri de ceea ce au reusit sa lase in urma lor. Si daca va intrebati ce au oamenii acestia in comun, raspunsul e unul simplu: au fost in AIESEC.

Am avut si eu parte de o astfel de experienta, mai mult sau mai putin importanta, dar cu siguranta foarte semnificativa pentru viata mea monotona. Am intrat in AIESEC Craiova din curiozitate, in octombrie 2006. Eram studenta in anul I, si la fel ca ceilalti colegi ai mei asteptam cu nerabdare sa vad ce experiente de neuitat imi ofera facultatea si anii studentiei. Numai ca experientele pe care le cautam nu au venit din facultate, ci din AIESEC. Daca ar fi sa ma gandesc la cateva lucruri care m-au atras la aceasta organizatie, as spune in primul rand ideea de internationalism, apartenenta la un grup (ceea ce mai tarziu numeam team experiences), dezvoltarea unor abilitati personale si profesionale, si poate mai mult decat orice, modalitatea in care oamenii astia stiau sa se distreze. Cu timpul, insa, am aflat ca AIESEC este mai mult de atat, si ca e nevoie de rabdare, daruire si putere sa simti aceste lucruri cu tot sufletul.

Experienta mea AIESEC a fost una destul de intensa si, in acelasi timp, concentrata, ajungand dupa numai cateva luni coordonatorul unuia dintre cele mai importante proiecte AIESEC Craiova (World Citizenship) si vicepresedintele departamentului de Exchange. Am inceput ca un simplu membru, invatand de la ceilalti si asumandu-mi responsabilitati care nu erau intotdeauna usor de indeplinit. Unii pot spune ca m-am aruncat cu capul inainte prea devreme, inainte de a stii exact ce presupune acest lucru. Am avut insa curajul sa fac acest pas, pentru ca in AIESEC mereu gasesti pe cineva care sa te sprijine cand ai nevoie, sa te motiveze cand ai moralul la pamant, sau sa te bata pe umar cand ai nevoie de o incurajare.

Dupa un an si jumatate, timp in care am ajuns sa imi placa AIESEC mai mult decat orice, m-am hotarat sa imi urmez si unul din cele mai mari vise ale mele, acela de a conduce AIESEC Craiova pentru un an. Atunci am descoperit un nou principiu – acela de a-ti pastra visele mari, iar pentru aceasta trebuie sa ai curaj, sa vezi lucrurile in ansamblu si sa cauti indeplinirea lor, oricat de grea ti s-ar parea uneori.

Au fost momente frumoase pe care le-am trait in aceasta organizatie, proiecte organizate cu success, situatii in care credeam ca nu o mai scoatem la capat, lacrimi de tristete si de bucurie… Sunt amintiri care s-au legat ca scaiul de mine si pe care nu cred sa le pot uita vreodata. O sa imi amintesc mereu prima conferinta la care am participat si impactul pe care l-a avut asupra mea, prima iarna cand mergeam la colindatul EBului (nota mea: comitetului de conducere), primul training la care am participat, primul chef la care am stat pana dimineata, primul trainee (nota mea: stagiar strain) pe care l-am avut in local, prima sedinta pe care am tinut-o in fata intregului comitet local, primul premiu si emotiile de dinainte…

Ceea ce intr-adevar a intregit toata experienta mea AIESEC au fost oamenii pe care i-am intalnit si cu care am interactionat. AIESEC este locul in care nu esti niciodata singur, si la fiecare pas esti ajutat sau inspirat de cei de langa tine. Despre acesti oameni as putea sa scriu carti intregi, dar nu o sa o fac. O sa ma rezum la a va spune ca o mare parte dintre ei imi sunt acum prieteni si imi sunt aproape. Am intalnit aici oameni care m-au incurajat si care au crezut in mine, oameni care imi erau alaturi in momentele de cotitura, oameni care erau acolo cand aveam nevoie, oameni care mi se confesau pentru ca stiau ca imi pasa, oameni care mi-au spus cuvintele magice “Cris esti stirba” (cu toate ca la momentul respectiv, ca si acum, aveam toti dintii in gura).

Ce a insemnat pentru mine AIESEC? Aici am primit mai multa pregatire decat a fost facultatea in stare sa imi ofere, mai multa distractie decat in filmele cu adolescenti, si mai multa fericire si rezultate in doi ani si jumatate decat in cei 19 de viata de dinainte. Altfel spus, m-a definit pe mine ca persoana si nu imi pot imagina cum ar fi fost viata mea daca in acea zi din octombrie 2006 nu as fi luat decizia sa completez un formular de aplicare. Daca as putea sa dau un sfat studentilor de azi, acela ar fi sa faceti voluntariat cu inimia deschisa pentru ca acolo se creaza cele mai faine experiente si acolo gasiti cei mai entuziasmati oameni.

                  Cris,

  un AIESECer pe viata!”

A fi sau a nu fi...ERASMUS - continuare

M-am intors, dragi prieteni, pentru ca va ramasesem datoare cu ceva, si anume cu descrierea persoanelor pe care le am lasat in urma cand am plecat cu ERASMUS. Enumeram eu in lista mea de la ultima postare ca mi-a fost (si inca mai imi este) dor de familie, prieteni, colegi, pana si cunoscutilor incepusem sa le simt lipsa.
Voi incepe cu familia mea (God, I miss them), compusa din Mami (nume de cod pentru mama mea), Tati (nume de cod pentru tatal meu), Oana (numele surorii mele) si Cris (numele celei mai bune prietene - ca si parte din familie).

• Mami - poate sunt eu copilul ei, da´ nimeni si nimic n-o sa ma convinga vreodata ca exista vreo mama mai buna ca a mea :X Ca orice mama, uneori reuseste sa fie suficient de cicalitoare incat sa ma faca sa-mi retrag cuvintele, dar in inima mea stiu ca o sa ramana mereu amintirile cu ea, dovezile de iubire pe care mi le-a aratat, felul ala unic in care o mama isi rasfata copilul pe care il iubeste si siguranta ca, orice s-ar intampla, orice as face, ea va ramane langa mine neconditionat. M-a intrebat un coleg spaniol cum e mama mea...si m-am blocat! Mama mea e mama! Adica e exact cum ar trebui sa fie o mama! Acuma vorbesc de felul in care am perceput-o cand am vazut-o de Revelion, dupa ce petrecusem in Barcelona mai mult de 100 de zile fara ea. Era tandra si ma privea de parca toata lumea ei se invartea in jurul meu, de parca soarele rasarea si apunea cand clipeam eu din gene. Mami e profesoara si a vazut multi copii la viata ei, dar e atat de diferit sa ii "vezi" pe ai tai! Si ea o face cu tot ce poate da o mama mai bun. Saru´mana, Mami!
• Tati - e un smecher si jumatate:)) De el imi e cel mai dor din punct de vedere intelectual (opus lui Mami, care imi lipseste emotional si afectiv). Imi e dor de inteligenta lui, de spiritualitate, de aciditate/ironie. De la tati mi am mostenit "rautatea", dar tot de la el am un spirit diplomatic; mai exact, chit ca uneori spun cele mai crude adevaruri, reusesc sa le invelesc ori intr un strat de cuvinte aparent inofensive, fie intr-o subtilitate prin care interlocutorul sa nu-si dea seama ca este luat peste picior. Mi-e dor de tati fiindca era curios si ii placea sa invete(vezi calculator/laptop, imprimanta, telefon, internet, messenger, email, aparat foto, camera de filmat, xerox etc), si de cele mai multe ori nu mai era el "profesorul" (asta este si meseria lui), ci eu! Abia astept sa vin acasa, Tati, sa-mi arati ce-ai mai invatat :)
• Oana - pff, sa speram ca termin in cateva ore :P Oana e...foarte greu de descris in cuvinte! E cea care stie tot despre mine, si eu (cred/sper ca) stiu (aproape) tot despre ea. E destul de "lenesa" pana isi pune ordine in idei si un tzel pe care sa il urmeze, dar odata ce a clarificat aceste "issue"-uri, she goes for it! Momentan e in saptamana-oarba (cine stie cunoaste, cine nu, n-are importanta). E o fana a muzicii/filmului, e un fel de "guru" in domeniu, sau o enciclopedie ambulanta, cum o mai alint eu cateodata (probabil cand incerc sa obtin ceva de la ea:D). Cu ea aveam/am cele mai lungi discutii si cele mai aprinse dezbateri. De obicei nu avem aceleasi pareri si aparam fiecare idei cat mai contradictorii cu putinta, probabil de dragul dezbaterii in sine, de dragul gasirii argumentelor si a ingenuncherii (prin logica) a "adversarului". Ce-mi place la faptul ca e sora mea e ca oricat ne-am certa, tot trebuie sa ne impacam :)) Glumeam acuma! I-am compatimit mereu pe cei singuri la parinti pentru ca nu vor sti niciodata cum e sa imparti orice si sa se imparta cu tine. Poti sa faci asta cu un prieten, dar facand-o cu o sora/un frate ai certitudinea ca totul va fi sincer pana la sfarsit. Eu am cu cine, ba, am cu cine...
• Cris - e dovada vie ca, si daca as fi fost singura la parinti, tot as fi avut cu cine :P Ne cunoastem, dupa calculele mele, de 6 ani (prima zi de liceu), si suntem mai degraba complementare, decat asemanatoare. Cris e o persoana care evolueaza in permanenta, si norocul pe care-l am ca am putut sa o vad de-a lungul acestei "cresteri" perpetue e ca mi-am dat seama in ce fel ne-am pus amprenta una asupra celeilalte. E la fel de incapatanata ca Oana (adica mai degraba le cedez eu lor, decat ele mie) si replica favorita, cand imi incerc "gherutele" pe ea e ca "o intep":P Si chiar daca "inteapa", true friends will always be there...

Cam atata asta-seara, ca am obosit! Am scris trei randuri, dar mi-au venit in minte o sumedenie de amintiri cu ei, si rad aici, la biblioteca, de una singura :P Daca am calculat corect, in 3 saptamani o sa fiu acasa, printre ei, si o sa-mi gasesc alte subiecte despre care sa va scriu voua.

Pana la o noua intalnire, va urez: Buna seara, prieteni!

P.S.: explicatia pozei - de la stanga la dreapta: eu, Cris si Oana, in fata parcului de distractii de pe muntele Tibidabo, Barcelona