Dupa 5 ani

          Pentru că suntem atipici (unii ar zice chiar speciali), săptămâna trecută eu și colegii mei de clasă am fost iarăși elevi și ne-am întâlnit la reuniunea de 5 ani de la terminarea liceului. Nu ne-am strâns chiar toți, dar bucuria revederii a fost nemăsurată, atât față de colegi (se știu ei care au participat), cât și față de domnii profesori care ne-au onorat cu prezența, atât dimineața, la liceu, cât și seara, la restaurant. Jos pălăria în fața domnului diriginte Nanu (matematică) și a doamnelor profesoare Ghiră (chimie), Gârju (biologie), Ștefănescu (lb. română), Lazarciuc (ed. fizică) și Călin (logică). 
          S-au depănat amintiri, s-a trecut în revistă evoluția (aș zice eu îmbucurătoare) profesională a elevilor, s-a discutat pe diverse teme de interes comun și ... (vă așteptați, presupun) s-a râs o grămadă! Pentru noi, cei care am împărțit măsuța cu domnii profesori, seara a fost prea scurtă; mult prea scurtă. Căci povestirile, anecdotele și glumele curgeau din toate părțile; ne ciuleam urechile să prindem ceva ce se spunea în colțul opus, dar merita tot efortul. Apropo de asta, domnul diriginte a fost într-o zi de grație, fiind mai în vervă decât l-am văzut (sau imaginat) vreodată. Nu voi reproduce aici bancurile spuse (promit să vi le spun pe viu, să savurați momentele), dar nu am cum să nu vă povestesc o întâmplare relatată de dânsul, pentru care îmi cer scuze dacă nu va fi chiaaar întocmai cu adevărul și voi mai umple spațiile goale cu de la mine putere.
          Prin primii ani de profesorat ai dlui diriginte, strigând pentru prima dată catalogul unei clase, a observat că pe unul dintre elevi îl chema Curdesac Vergică. N-are rost să vă atrag atenția asupra comicului din numele antemenționat. Cum ați citit: Cur-de-sac! Peste ani, întâlnindu-se cu un coleg, fost profesor și dânsul al elevului cu nume buclucaș, acesta îl întreabă: Știți că și-a schimbat Curdesac Vergică numele? - Și cum îl cheamă acum?, a întrebat dl diriginte. - Curdesac Viorel!
          Dragilor, vă urez să vă revedeți colegii și profesorii și să vă pară și vouă la fel de bine ca și mie! Vă salută o mândra buzeșteancă! :)

Povestea lui Macamete

     Una dintre constantele anilor petrecuti in scoala generala era existenta cate unui "nebun" pe serie. Altfel spus, la a 8-a era un nebun, clasele de a 7-a il aveau pe a lor, cei de a 6-a erau si ei reprezentati cu succes si asa mai departe. Dintre toti acestia, in mod complet nedemocratic (adica fara alegeri si alte formalitati), doar unul era incoronat "nebunul scolii". Acuma...conteaza mai putin daca nebunia era sprijinita de document de la doctor ca respectivul are boii dusi de-acasa sau era vorba, pur si simplu, de un copil care avea exces de energie si si-o consuma facand toate trasnaile posibile si imposibile. Conta doar ca, la un posibil sondaj, nebunul scolii ar fi iesit mai cunoscut decat directoarea scolii sau chiar decat femeile de servici (asta e pe principiul "poti sa mori sau, mai rau, sa ajungi la spitaaal")!
     Fiindca a trecut mult timp de atunci si m-am ramolit, nu mai tin minte cu exactitate care era diferenta de varsta dintre noi si Macamete, cel caruia ii dedic articolul din seara asta. Voi afirma, asadar, ca Macamete era intr-a 6-a pe vremea cand noi eram seniori (a 8-a). Macamete nu era nebun psihic, dar era mai nerod si facea mai multe prostii decat toti ceilalti elevi ai scolii la un loc: chiulea, era nepoliticos si se certa cu profesorii, se batea cu ceilalti copii, il cunosteau jandarmii ca pe fiul lor etc. Pentru ca punea mai multa pasiune in activitatea lui zilnica decat toti ceilalti nebuni de la celelate clase, Macamete era un fel de Robin Hood al scolii noastre, erou legendar, personaj de poveste. Iar din toate intamplarile marete de care as putea lega numele lui, una imi e vie in memorie si imi aduce lacrimi in ochi (de ras) de fiecare data cand imi amintesc.
     Intr-o zi, Macamete l-a batut bine pe unul de-a 7-a care, mai paracios din fire, a fugit acasa la bunica lui Macamete (care statea la 2 case de scoala) sa il denunte pe "infractor". Bunica, femeie batrana si blanda, care nu se stie ce pacate avusese la viata ei de trebuia acum sa aiba grija de fenomenul de nepot al ei, a venit la scoala sa faca dreptate. A intrat in scoala, a urcat la etaj, acolo unde erau clasele de-a 6-a, l-a gasit pe Macamete pe coridor, zbenguindu-se cu ceilalti copii si, fara sa il mai avertizeze, l-a luat direct de ureche si a inceput sa il certe. Lui Macamete nu i-a convenit situatia: el era tartorele scolii, asa ca nu putea suporta umilinta de a fi vazut de ceilalti copii incasand bobarnace de la batrana-sa. Asa ca s-a smucit si s-a agitat pana a scapat din inclestarea batranei, si sfaaarrrr pe scari in jos. A fugit intins pana la cancelarie, a batut la usa si a chemat-o pe doamna profesoara de biologie, care era de serviciu pe scoala in ziua respectiva. A iesit doamna si l-a intrebat ce s-a intamplat. Restul e istorie:
- Doamna, veniti repede, e o nebuna la etaj care bate copiii!