Ani de liceu - clasa a noua

          Mă roagă Anda să scot de la naftalină amintiri prăfuite, vechi de aproape o decadă, ca să vă povestesc câte ceva de pe vremea când eram boboacă de liceu. Provocare pe care o accept cu drag, căci niciun alt sentiment nu mă poate încerca atunci când mă gândesc la acea perioadă. Ba mint, mai e și mândria de buzeștean(că), spirit care nu se manifesta prea abitir atunci, dar care a început să crească precum Făt Frumos odată cu bacalaureatul, admiterea la facultatea și tot ce poate fi numit viața de după. Am spus de multe ori și o să mai susțin lucrul ăsta până la adânci bătrânețe: liceul e locul care m-a format ca om, nicidecum cimitir, ci mai degrabă incubator al tinereții mele. Baza cunoștințelor mele s-a solidificat considerabil, am învățat multe lucruri nu doar de la profesori, ci și de la colegi și am căpătat cea mai mare încredere în capacitățile mele. Puțini oameni se pot lăuda că au avut profesori atât de buni (în marea majoritate, bineînțeles) sau colegi atât de competitivi, două elemente care au contribuit decisiv la dezvoltarea mea. Dar cred că destul v-am aburit, să trec și la adevărata poveste.

          Ați înțeles, deci, că am intrat la Colegiul Național "Frații Buzești" din Craiova în anul 2002, la clasa de matematică - informatică, bilingvă engleză, sub bagheta domnului diriginte Ion Nanu. Am intrat, așadar, în cea mai bună clasă din Craiova și una din primele 3 din țară, dacă nu mă înșeală memoria, cu una din cele mai...mici medii. Rigurozitatea profesorilor, metodele eronate de învățare pe care le aplicam, așteptările înalte la toate materiile (ce rezultau în note relativ mici), colegii noi, totul mi s-a părut extrem de deprimant la început. De greu! Îmi amintesc de orele de biologie, precedate de pauze în care luam cartea în brațe și dădeam ture lungi de clasă, încercând să reiau lecția și să bag la cap ce-ș ăia lizozomi. De cealaltă parte erau și materiile mai luminate (sau luminoase?), cum era limba română, la care mult mai ușor mi se arăta calea spre cunoaștere. Nu o să uit (cât oi trăi) cum m-am blocat la teza de la fizică de pe semestrul I - goddam' scripeți! - și n-am scris nimic. Am luat 4 pur (în teză), dar am învățat apoi tot anul până mi-a ieșit media 7 și de atunci încolo am avut numai 10 la fizică. Am multe momente memorabile legate de materii, de profesori, de colegi, de olimpiade și concursuri, de lecturi, de prietenii, de ușurătatea ființei unui copil aflat la un alt început de drum. Multe frumoase, câteva de regretat. Și cum leapșa cere să spun și trei lucruri pe care îmi doresc să le fi făcut atunci, acestea sunt:

1. Deși am fost în aceeași clasă cu Cris de la început, am observat-o și ne-am împrietenit abia un an mai târziu. Îmi doresc să ne fi găsit mai repede, ca să avem mai mult timp să fim grozave împreună! :)

2. Să mă fi aplecat mai mult asupra anumitor materii sau activități (mai multe cunoștințe tehnice la info, mai mult sport etc)

3. Zicea Anda că își dorește să fi ieșit mai mult în Go West. Eu îmi doresc să fi ieșit mai mult. Punct. :P

          Și ca să fie treaba-treabă, trimit leapșa mai departe către doi (încă) elevi, și anume lui Dragoș și Cristi.

          Poză furată de la Gabi.

10 lucruri care ma bucura

          Acum 2 zile am scris, absolut întâmplător, un articol cu titlul "10 lucruri pe care pun pariu că nu le știați (partea I)". Tot absolut întâmplător am dat ieri peste un articol de pe blogul Giorgianei, articol în care mă invita să preiau o leapșă și să enumăr alte 10 lucruri, dar de data aceasta dintre cele care mă bucură. Pentru că, de felul meu, nu sunt chiar ușor impresionabilă și pentru că puține lucruri fizice, palpabile, îmi ajung la suflet, o să încerc să încropesc o listă cu ceva mai greu cuantificabil. Ordinea e aleatorie. Așadar, deci și prin urmare, mă bucură:


- familia pe care o am, care, asemenea oricărei familii din lume, e cea mai bună pentru mine. Cu greu cred că ar fi putut barza să nimerească să mă lase la o familie mai pe sufletul și placul meu decât asta! Oana, ești pe recepție?
- faptul că am câțiva prieteni despre care îmi place să cred că ar face pentru mine cu nimic mai puțin decât aș face eu pentru ei. Nu încercați să descifrați, asta înseamnă mult!
- faptul că eu și toți ai mei dragi suntem (relativ) sănătoși.
- fiecare călătorie, fiecare loc bătut la pas, cu harta în mână, cu sandvișul în ghiozdan și cu cizmele rupte. (S-a întâmplat la Milano).
- faptul că statutul de AIESECer (sau Alumna AIESEC Craiova) îmi oferă cel puțin un subiect comun de discuție cu 60.000+ de oameni din întreaga lume. Per generație. De înmulțit cu 63 de generații, face destul.
- să văd / întâlnesc oameni care fac diverse lucruri frumoase din pură generozitate, dintr-un normal simț al normalului, fără să aștepte nimic în schimb.
- că sunt (fostă) buzeșteancă. Și mândră! Un mare și esențial motiv pentru care am ajuns omul care sunt acum și pentru că am mintea cu care mă laud! :D
- să ajut pe cineva. Recompensa vine din interior.
- când (re)descopăr lucruri demult uitate, cum ar fi înghețata Polar :))
- să fac ceva împreuna cu cineva care are aceleași preferințe (să mă uit la fotbal cu tata, să râd pe Tumblr cu Oana etc.).


          Ultima liniuță voiam să o las pentru "să primesc lepșe", dar nu vreau să vă mint, așa că îngrop securea și vă urez tuturor să aveți mult mai mult de 10 lucruri care să vă bucure în viață!

Dupa 5 ani

          Pentru că suntem atipici (unii ar zice chiar speciali), săptămâna trecută eu și colegii mei de clasă am fost iarăși elevi și ne-am întâlnit la reuniunea de 5 ani de la terminarea liceului. Nu ne-am strâns chiar toți, dar bucuria revederii a fost nemăsurată, atât față de colegi (se știu ei care au participat), cât și față de domnii profesori care ne-au onorat cu prezența, atât dimineața, la liceu, cât și seara, la restaurant. Jos pălăria în fața domnului diriginte Nanu (matematică) și a doamnelor profesoare Ghiră (chimie), Gârju (biologie), Ștefănescu (lb. română), Lazarciuc (ed. fizică) și Călin (logică). 
          S-au depănat amintiri, s-a trecut în revistă evoluția (aș zice eu îmbucurătoare) profesională a elevilor, s-a discutat pe diverse teme de interes comun și ... (vă așteptați, presupun) s-a râs o grămadă! Pentru noi, cei care am împărțit măsuța cu domnii profesori, seara a fost prea scurtă; mult prea scurtă. Căci povestirile, anecdotele și glumele curgeau din toate părțile; ne ciuleam urechile să prindem ceva ce se spunea în colțul opus, dar merita tot efortul. Apropo de asta, domnul diriginte a fost într-o zi de grație, fiind mai în vervă decât l-am văzut (sau imaginat) vreodată. Nu voi reproduce aici bancurile spuse (promit să vi le spun pe viu, să savurați momentele), dar nu am cum să nu vă povestesc o întâmplare relatată de dânsul, pentru care îmi cer scuze dacă nu va fi chiaaar întocmai cu adevărul și voi mai umple spațiile goale cu de la mine putere.
          Prin primii ani de profesorat ai dlui diriginte, strigând pentru prima dată catalogul unei clase, a observat că pe unul dintre elevi îl chema Curdesac Vergică. N-are rost să vă atrag atenția asupra comicului din numele antemenționat. Cum ați citit: Cur-de-sac! Peste ani, întâlnindu-se cu un coleg, fost profesor și dânsul al elevului cu nume buclucaș, acesta îl întreabă: Știți că și-a schimbat Curdesac Vergică numele? - Și cum îl cheamă acum?, a întrebat dl diriginte. - Curdesac Viorel!
          Dragilor, vă urez să vă revedeți colegii și profesorii și să vă pară și vouă la fel de bine ca și mie! Vă salută o mândra buzeșteancă! :)