Domnul Pe Zero Pe A

Dacă ar fi să zic cât la sută din plimbările mele internaționale au fost făcute cu avionul, mașina familiei sau autocarul, cred că ultimul mijloc de transport ar purta laurii victoriei. Am luat contact, astfel, cu diverse tipuri de șoferi, diferiți ca temperament, caracter și personalitate, unii mai deschiși, glumeți și prietenoși  alții mai sobri și mai puțin zâmbitori, unii mai apropiați de tehnologie, alții mai prietenoși cu bătrâna hartă, dar niciunul ca domnul Pe Zero Pe A (Popa pentru profani, dar nu vreau să jignesc restul de oameni ce poartă acest nume de familie). Căci el a fost un fel de etalon al prostiei și nesimțirii la volan și nu numai!

Amintiri din copilarie 1

          De fiecare dată când mă supără Oana îmi zic în gând: "Ia să vezi ce o fac eu odată de rușine de față cu toată lumea!" Și ce metodă mai bună să fac asta decât să povestesc pe blog (și să sper apoi că voi scăpa cu viață) despre momentele amuzante din copilăria noastră, ălea pe care le povestesc părinții de obicei la cine în familie sau de față cu câte un prieten care n-am vrea să ne cunoască trecutul rușinos. :P

       Așa că prima amintire din copilărie o să ne aibă în prim plan pe amândouă, căci o avem dintr-o excursie din care amândouă am ieșit cam șifonate. După calculele mele inexacte, s-ar putea ca întâmplarea să fi avut loc în vara anului 1994, când eu doar ce terminasem grădi și mă pregăteam să devin școlăriță. Ca în fiecare vacanță de vară, ne-am suit toți patru (mami, tati, Oana, Dana) în preacumintea noastră Dacie 1300 și am pornit-o într-un circuit pentru a descoperi frumusețile patriei. Nu-mi mai amintesc exact tot traseul, știu doar că, la un moment dat, ne-am oprit pentru mai multe zile la Soveja, locul unde Oana va fi rămas în istorie!

          Nu știu cum mai este acum, dar pe vremuri Soveja era o stațiune destul de apreciată de turiști, care îi împânzeau străzile și îi umpleau hotelurile și vilele comuniste. Nu pot spune că era o colcăială de oameni, cum găsești acum câteodată pe la Olănești sau vara la mare, dar erau suficienți încât să nu mai prinzi loc seara pe băncuță în parc, ca să dau un exemplu elocvent, căci tot de prins loc vreau să vă vorbesc și în continuare.

          Tocmai ne întorceam toți 4 dintr-o plimbare mai lungă, activitate foarte îndrăgită de ai noștri, și ne apropiam de hotel. De obicei, înainte să urcăm în cameră, dădeam o raită și la locul de joacă, activitate foarte îndrăgită de noi. Așa că eu și Oana, cu ochi rugători, le-am spus alor noștri că o luăm înainte și îi așteptăm la leagăne, și am început să ne îndreptăm către părculeț. Părculețul era de fapt un ditamai parcul, fiindcă distanța dintre intrare și locul unde erau leagănele egala lejer (sau poate numai în ochii mei de copil) lungimea unui teren de fotbal.

         De cum am intrat în părculeț, am ochit amândouă un loc liber la leagăne (bucurie mare, căci așa cum uneori nu prindeam loc pe băncuță în parc, de și mai multe ori nu reușeam să găsim un leagăn disponibil să ne facem damblaua de copii). Leagăn ochit, acum să ne asigurăm că nu ni-l ia altceva. Și am început să alergăm, să alergăm, să alergăm, dar eu, fiind mai mică și mai în formă de mingiuță așa, am rămas repede în spatele Oanei și apoi m-am oprit de-a binelea. Lupta era pierdută! Așa că am continuat să merg agale, în timp ce Oana, mai suplă și mai sprințară, a continuat să alerge către leagănul gol, a ajuns la el și, fără să încetinească aproape deloc, s-a aruncat în leagăn, căzând, inevitabil, din cauza vitezei, pe partea cealaltă. :)) Bineînțeles că am băgat viteză și am ajuns lângă ea la țanc cât să o văd ducând mâna la cap (în care se cam proptise la cădere) și luând-o de acolo însângerată. A urmat apoi fuga mea înapoi la părinți, fuga în trei înapoi la Oana cea căzută din leagăn și apoi fuga în patru la doctor, care i-a făcut ce i-a făcut acolo să fie bine, să nu fie rău (deși uneori îi mai zic eu Oanei că prin gaura aia i-a ieșit toată mintea!).

          După câteva zile, după ce s-a făcut bine Oana și s-a terminat biletul de odihnă, ne-am suit iarăși toți patru în Dacie și ne-am îndreptat către Cluj, unde urma să vizităm niște rude. Din tot drumul Soveja - Cluj și apoi Cluj - Craiova nu îmi amintesc prea multe, în afară de faptul că am borât în permanență. În pungă, în mașină, pe geam, afară, unde nimeream. Ajunși în cele din urmă înapoi acasă, am aflat că aveam hepatită - nu mai știu care literă, oricum una care mi-a permis tratament la domiciliu -, fapt pentru care am ratat prima zi de școală și...restul lunii! :P

          Așa s-a încheiat aventura noastră, cu un cap spart și o boală nasoală. Dar capul spart rămâne mult mai spectaculos, as putea spune chiar preferatul meu! Dacă sunteți curioși cum mi-am spart și eu troaca, nu ratați următorul episod din Amintiri din copilărie. :D

Madam Castron

Spock

          Oribilă freză, cea urâtă de toți copiii, cunoscută și sub numele de castron. Acum vreo 20 de ani, pe vremea când locuiam cu bunicii pe o frumoasă stradă cu nume de bard din Craiova, bunica ne-a arătat o vecină care purta cu mândrie o astfel de tunsoare. Doamna, trecută bine de prima tinerețe, își etala cu atâta fală castronul alb din cap, încât bunica, spre a ne convinge să adoptăm mai lesne tunsoarea vremii, ne-a spus că bătrânica se numește Madam Castron și că, fiind o vedetă (niciodată n-am înțeles ce fel de vedetă) la viața ei, ar trebui să ne lăsăm și noi căprite (cebăluite, cum ar zice mama) pentru a fi în pas cu moda. Zis și făcut, așa că al șaselea an de viață l-am întâmpinat arătând ca un Spock în miniatură, dar mândră că puteam semăna și eu, cât de puțin, cu celebra Madam Castron.

          Anii au trecut, a trecut și moda, noi am crescut, iar Madam Castron și-a recăpătat statutul de simplă vecină, clarificându-se în mintea noastră păcăleala îndurată. Odată cu zâmbetele aduse pe chip, Madam a rămas, totuși, pentru totdeauna, un personaj care ne-a marcat copilăria, mai ales că n-am aflat niciodată cum o cheamă cu adevărat. Apoi am început să o vedem din ce în ce mai rar. Treceau ani fără să o mai vedem pe stradă, apoi o zăream întâmplător printre zăbrelele de la gardul care ascundea, la numărul 9, casa ei mică cu grădină mare în față. 

          Și iar au mai trecut niște ani fără să o vedem, iar în mintea noastră a încolțit sentimentul acela de Madam Castron nu mai e, mai ales că nu mai era la prima tinerețe nici acum 20 de ani, când noi o bănuiam pe culmile succesului. După ani și ani de zile, ieri am văzut-o. Treceam pe strada cu nume de bard și, în timp ce mă apropiam de numărul 9, mi-am pus întrebarea aia care vine natural atunci când te gândești la oameni bătrâni de care nu mai știi nimic de mult: - O mai trăi Madam Castron? M-am oprit lângă gardul verde, m-am apropiat de zăbrele și aproape că m-au năpădit lacrimile atunci când am văzut o bătrână gârbovită și mică abia ducându-și trupul pe un cadru metalic. Uda grădina cu furtunul. Părul îi curgea în valuri pe umeri...

Ani de liceu - clasa a noua

          Mă roagă Anda să scot de la naftalină amintiri prăfuite, vechi de aproape o decadă, ca să vă povestesc câte ceva de pe vremea când eram boboacă de liceu. Provocare pe care o accept cu drag, căci niciun alt sentiment nu mă poate încerca atunci când mă gândesc la acea perioadă. Ba mint, mai e și mândria de buzeștean(că), spirit care nu se manifesta prea abitir atunci, dar care a început să crească precum Făt Frumos odată cu bacalaureatul, admiterea la facultatea și tot ce poate fi numit viața de după. Am spus de multe ori și o să mai susțin lucrul ăsta până la adânci bătrânețe: liceul e locul care m-a format ca om, nicidecum cimitir, ci mai degrabă incubator al tinereții mele. Baza cunoștințelor mele s-a solidificat considerabil, am învățat multe lucruri nu doar de la profesori, ci și de la colegi și am căpătat cea mai mare încredere în capacitățile mele. Puțini oameni se pot lăuda că au avut profesori atât de buni (în marea majoritate, bineînțeles) sau colegi atât de competitivi, două elemente care au contribuit decisiv la dezvoltarea mea. Dar cred că destul v-am aburit, să trec și la adevărata poveste.

          Ați înțeles, deci, că am intrat la Colegiul Național "Frații Buzești" din Craiova în anul 2002, la clasa de matematică - informatică, bilingvă engleză, sub bagheta domnului diriginte Ion Nanu. Am intrat, așadar, în cea mai bună clasă din Craiova și una din primele 3 din țară, dacă nu mă înșeală memoria, cu una din cele mai...mici medii. Rigurozitatea profesorilor, metodele eronate de învățare pe care le aplicam, așteptările înalte la toate materiile (ce rezultau în note relativ mici), colegii noi, totul mi s-a părut extrem de deprimant la început. De greu! Îmi amintesc de orele de biologie, precedate de pauze în care luam cartea în brațe și dădeam ture lungi de clasă, încercând să reiau lecția și să bag la cap ce-ș ăia lizozomi. De cealaltă parte erau și materiile mai luminate (sau luminoase?), cum era limba română, la care mult mai ușor mi se arăta calea spre cunoaștere. Nu o să uit (cât oi trăi) cum m-am blocat la teza de la fizică de pe semestrul I - goddam' scripeți! - și n-am scris nimic. Am luat 4 pur (în teză), dar am învățat apoi tot anul până mi-a ieșit media 7 și de atunci încolo am avut numai 10 la fizică. Am multe momente memorabile legate de materii, de profesori, de colegi, de olimpiade și concursuri, de lecturi, de prietenii, de ușurătatea ființei unui copil aflat la un alt început de drum. Multe frumoase, câteva de regretat. Și cum leapșa cere să spun și trei lucruri pe care îmi doresc să le fi făcut atunci, acestea sunt:

1. Deși am fost în aceeași clasă cu Cris de la început, am observat-o și ne-am împrietenit abia un an mai târziu. Îmi doresc să ne fi găsit mai repede, ca să avem mai mult timp să fim grozave împreună! :)

2. Să mă fi aplecat mai mult asupra anumitor materii sau activități (mai multe cunoștințe tehnice la info, mai mult sport etc)

3. Zicea Anda că își dorește să fi ieșit mai mult în Go West. Eu îmi doresc să fi ieșit mai mult. Punct. :P

          Și ca să fie treaba-treabă, trimit leapșa mai departe către doi (încă) elevi, și anume lui Dragoș și Cristi.

          Poză furată de la Gabi.

Dupa 5 ani

          Pentru că suntem atipici (unii ar zice chiar speciali), săptămâna trecută eu și colegii mei de clasă am fost iarăși elevi și ne-am întâlnit la reuniunea de 5 ani de la terminarea liceului. Nu ne-am strâns chiar toți, dar bucuria revederii a fost nemăsurată, atât față de colegi (se știu ei care au participat), cât și față de domnii profesori care ne-au onorat cu prezența, atât dimineața, la liceu, cât și seara, la restaurant. Jos pălăria în fața domnului diriginte Nanu (matematică) și a doamnelor profesoare Ghiră (chimie), Gârju (biologie), Ștefănescu (lb. română), Lazarciuc (ed. fizică) și Călin (logică). 
          S-au depănat amintiri, s-a trecut în revistă evoluția (aș zice eu îmbucurătoare) profesională a elevilor, s-a discutat pe diverse teme de interes comun și ... (vă așteptați, presupun) s-a râs o grămadă! Pentru noi, cei care am împărțit măsuța cu domnii profesori, seara a fost prea scurtă; mult prea scurtă. Căci povestirile, anecdotele și glumele curgeau din toate părțile; ne ciuleam urechile să prindem ceva ce se spunea în colțul opus, dar merita tot efortul. Apropo de asta, domnul diriginte a fost într-o zi de grație, fiind mai în vervă decât l-am văzut (sau imaginat) vreodată. Nu voi reproduce aici bancurile spuse (promit să vi le spun pe viu, să savurați momentele), dar nu am cum să nu vă povestesc o întâmplare relatată de dânsul, pentru care îmi cer scuze dacă nu va fi chiaaar întocmai cu adevărul și voi mai umple spațiile goale cu de la mine putere.
          Prin primii ani de profesorat ai dlui diriginte, strigând pentru prima dată catalogul unei clase, a observat că pe unul dintre elevi îl chema Curdesac Vergică. N-are rost să vă atrag atenția asupra comicului din numele antemenționat. Cum ați citit: Cur-de-sac! Peste ani, întâlnindu-se cu un coleg, fost profesor și dânsul al elevului cu nume buclucaș, acesta îl întreabă: Știți că și-a schimbat Curdesac Vergică numele? - Și cum îl cheamă acum?, a întrebat dl diriginte. - Curdesac Viorel!
          Dragilor, vă urez să vă revedeți colegii și profesorii și să vă pară și vouă la fel de bine ca și mie! Vă salută o mândra buzeșteancă! :)

Povestea lui Macamete

     Una dintre constantele anilor petrecuti in scoala generala era existenta cate unui "nebun" pe serie. Altfel spus, la a 8-a era un nebun, clasele de a 7-a il aveau pe a lor, cei de a 6-a erau si ei reprezentati cu succes si asa mai departe. Dintre toti acestia, in mod complet nedemocratic (adica fara alegeri si alte formalitati), doar unul era incoronat "nebunul scolii". Acuma...conteaza mai putin daca nebunia era sprijinita de document de la doctor ca respectivul are boii dusi de-acasa sau era vorba, pur si simplu, de un copil care avea exces de energie si si-o consuma facand toate trasnaile posibile si imposibile. Conta doar ca, la un posibil sondaj, nebunul scolii ar fi iesit mai cunoscut decat directoarea scolii sau chiar decat femeile de servici (asta e pe principiul "poti sa mori sau, mai rau, sa ajungi la spitaaal")!
     Fiindca a trecut mult timp de atunci si m-am ramolit, nu mai tin minte cu exactitate care era diferenta de varsta dintre noi si Macamete, cel caruia ii dedic articolul din seara asta. Voi afirma, asadar, ca Macamete era intr-a 6-a pe vremea cand noi eram seniori (a 8-a). Macamete nu era nebun psihic, dar era mai nerod si facea mai multe prostii decat toti ceilalti elevi ai scolii la un loc: chiulea, era nepoliticos si se certa cu profesorii, se batea cu ceilalti copii, il cunosteau jandarmii ca pe fiul lor etc. Pentru ca punea mai multa pasiune in activitatea lui zilnica decat toti ceilalti nebuni de la celelate clase, Macamete era un fel de Robin Hood al scolii noastre, erou legendar, personaj de poveste. Iar din toate intamplarile marete de care as putea lega numele lui, una imi e vie in memorie si imi aduce lacrimi in ochi (de ras) de fiecare data cand imi amintesc.
     Intr-o zi, Macamete l-a batut bine pe unul de-a 7-a care, mai paracios din fire, a fugit acasa la bunica lui Macamete (care statea la 2 case de scoala) sa il denunte pe "infractor". Bunica, femeie batrana si blanda, care nu se stie ce pacate avusese la viata ei de trebuia acum sa aiba grija de fenomenul de nepot al ei, a venit la scoala sa faca dreptate. A intrat in scoala, a urcat la etaj, acolo unde erau clasele de-a 6-a, l-a gasit pe Macamete pe coridor, zbenguindu-se cu ceilalti copii si, fara sa il mai avertizeze, l-a luat direct de ureche si a inceput sa il certe. Lui Macamete nu i-a convenit situatia: el era tartorele scolii, asa ca nu putea suporta umilinta de a fi vazut de ceilalti copii incasand bobarnace de la batrana-sa. Asa ca s-a smucit si s-a agitat pana a scapat din inclestarea batranei, si sfaaarrrr pe scari in jos. A fugit intins pana la cancelarie, a batut la usa si a chemat-o pe doamna profesoara de biologie, care era de serviciu pe scoala in ziua respectiva. A iesit doamna si l-a intrebat ce s-a intamplat. Restul e istorie:
- Doamna, veniti repede, e o nebuna la etaj care bate copiii!