La multi ani, Cris!

          După calculele mele, asta e a zecea aniversare a lui Cris de când ne cunoaștem, ceea ce s-ar traduce în vreo nouă petrecute împreună. [Vă dați seama, de-a lungul timpului, câte cadouri a însemnat asta? :P]

          Profit de ocazie ca să îi mai amintesc încă o dată că e o minune de om (căci altfel cum aș fi fost eu prietenă cu ea?!) și că sunt și voi fi alături și la greu și la bine (binele traducându-se printr-o felie de tort, dacă înțelegeți ce vreau să zic :D).

          Închei parantezele aici, nu înainte de a-i ura tradiționalele "La mulți ani", "Să trăiască mămicuța ta" și "to the be the best" prietenă din lume, ca și până acum (of course, la egalitate cu Monica :P)!

O luna comprimata

     Mai era putin si se facea luna de cand nu am mai scris pe blog. Ar fi multe de zis, putine pot fi spuse, dar zic sa incercam. A fost (sau este?) una dintre cele mai lungi luni, sau cel putin asa se simte. Cu bune si cu rele ...
     In AIESEC am invatat ce inseamna multitaskingul, dar real life este incomparabil mai solicitanta. Am trecut printr-o sesiune din care am scapat cu destul de multa demnitate (am luat vreo 2 de 9, dintre care cel putin unul imi lasa un gust amar, ca sa o spun pe-a dreapta, dar incerc sa fiu eu desteptul care cedeaza primul). Exact aceeasi perioada s-a intamplat sa coincida si cu prima luna "in campul muncii". Daca ma intrebati pe mine, cine a inventat expresia aia a fost un mare gogoman; eu as merge pe varianta "in muntele muncii", eventual "in desertul / jungla muncii". "Camp" mi se pare prea bland. Dar imi place destul de tare drumul pana la servici, care compenseaza si umple paharul! :)
     Pe 30 a fost ziua Pisicului, motiv sa mai iesim si noi din casa. Miercurea dinainte am fost cu Anda si Cris la spectacolul Stand Up Magic al lui Vlad Grigorescu, de la care am plecat foarte multumita si amuzata (mai ales ca a fost un spectacol interactiv, in care Vlad a interactionat mult cu publicul, piesa de rezistenta - finalul - avand-o in prim-plan chiar pe Cris :D). Tot pe banii Oanei am mai iesit la o maslina si cu niscaiva copii din AIESEC, pe care nu ii mai vazusem de milenii, dar am avut si o alta iesire "cu fetili" la prajituraria de mare angajament Blues Attraction (acolo unde ne-am intalnit cu Alinus), la care presimtesc ca ne vom amplasa pe viitor comandamentul general. Nu mai pomenesc celelalte iesiri cu fetele-cochetele, in afara de o antologica sesiune de cumparaturi din care au iesit ceva rezultate! Abia o astept pe Monica sa se intoarca, sa putem face un cvintet de rasunet! :D 
*Later edit: profit de ocazie ca sa ii urez un mare "La multi ani!" Monicai, pe care o imbratisez virtual pana...pana...pana ramane fara aer! :P
     In planul familiei nu-s mari modificari, in afara de faptul ca ne pregatim sa fim nasi toamna asta (:frightened:).
     Dupa cum vezi, am avut nitica treaba luna asta, dar am rezolvat totul si sunt bine. Tu ce mai faci? :)

Stapana aeroportului

     Ultimele 2-3 săptămâni au fost magice. De la Crăciunul alături de Cris și Monica în Franța până la excursia de Revelion alături de familie în Turcia, am pornit în niște călătorii care au reprezentat adevărate experiențe de viață. Probabil ar trebui să scriu niște postzille, vorba Oanei, sau vreo 50 de articole mai mici, fiecare cu întâmplarea și povestioara lui. Și mai probabil nu voi avea timp de toate, așa că voi selecta câteva care m-au amuzat/impresionat la extrem.
     Primul articol se referă la orele petrecute cu Cris în aeroportul Băneasa, după ce ne-am întors de la Monica. Fiindcă am aterizat după miezul nopții și nu aveam cum să ajungem acasă decât cu trenul, iar primul tren către Craiova era pe la 5 dimineața, am decis să rămânem peste noapte în aeroport. Am găsit două locuri bunicele în sala de așteptare, ne-am așezat bagajele în poziții ușor supravegheabile și ne-am pus pe așteptare. După primul sfert de oră devenisem familiară cu fețele celor aproximativ 30 de persoane alături de care urma să ne petrecem noaptea, pasageri nerevendicați de nimeni la rândul lor, precum și cu personalul aeroportului. Dintre toți aceștia din urmă, o singură persoană mi-a atras atenția în mod deosebit: femeia de servici, cea pe care am ajuns să o supranumesc stăpâna aeroportului și care este eroina indubitabilă a povestirii mele.
     Pentru cei care nu știu cum arată Băneasa înăuntru, vă spun că în mijloc are un rotund, de la care se coboară pe un fel de rampă până în sala de așteptare. În acel rotund, de la depărtare, am văzut-o pe stăpână prestând. Înarmată cu o sculă șmecheră, un ditamai mașinoiul pe care îl împingea dintr-o parte într-alta, spălând podeaua, ea era vedeta ringului. Am urmărit-o împingînd mașina pe lângă pereți, apoi luând pauze lungi și dese. Apoi o tăia pe diagonale. Tactica ei mă fascina, atât era de tulbure. Urmau alte pauze, cheia ei către succes. După aproximativ o jumătate de oră a terminat, sau asa am crezut eu, ca s-a oprit. Dar ea ce facea, șmechera? Pândea să treacă cineva prin rotundul cu pricina (fie la baie, fie pur și simplu ca să se dezmorțească) și zzz, fuga cu scula pe urmele lor, să spele pe jos. No, atâta pasiune pentru ceea ce făcea nu am mai văzut la nimeni. Singura problema era că, din locul de unde stăteam eu, puteam vedea ușor porțiuni uscate pe ciment, dovada insuccesului tacticii ei de manevrare alandala, în zigzag, a mașinoiului.
     După ce a considerat că rotundul a fost curățat corespunzător, a purces la spălarea rampei ce cobora către sala de așteptare. La vale, mașinoiul o lua înainte și o trăgea după el. La deal era prea greu de împins, iar faptul că ea, deșteapta, călca pe unde tocmai spălase (iar soluția cu pricina părea a fi una tare alunecoasă), nu era tocmai dovada unei mari inteligențe. În schimb, a știut să îi ia la zor pe toți cei care încercau să ajungă din sala de așteptare în rotund sau invers, chiar dacă aceștia mergeau pe rampă ocolind zona proaspăt spălată. Ca să își exercite corespunzător autoritatea, a postat două panouri mari de acces interzis în ambele capete ale rampei, să știe o treabă. Apoi a continuat să alunece cu mașina la vale. Când s-a plictisit de propria prostie, a târșit aparatul până sus, l-a scos furioasă din priză (deși pot jura că avea și un buton de off) și a ieșit din raza mea vizuală. Câteva minute mai târziu a venit înapoi cu un scaun pe care l-a instalat în capul rampei, de unde a supervizat cu ochi maestru cum o altă femeie de servici, cu rang ierarhic inferior, probabil, a spălat rampa cu mopul. Simplu și eficient! Ar mai fi de povestit și momentul în care a venit să spele pe jos în sala de așteptare și a pus o grămadă de oameni care nu mai prinsesră locuri pe scaune să se mute cu bagajele dintr-o parte într-alta a sălii, dar deja intrăm în amănunte. 
     Bomboana de pe colivă a reprezentat-o, însă, momentul în care, răpusă de toate lichidele băute, am mers la baie. După ce le-am eliminat, am mers să mă spăl pe mâini, apoi am dat și cu niscaiva apă pe față, ca să alung somnul. Am scuturat mâinile, apoi m-am întors să caut un șervet să mă șterg de apă, moment în care nimeni alta decât stăpâna aeroportului a descins cu zgomot (căci am uitat să vă spun că dumneaei era o doamnă respectabilă, de dimensiuni 2x2 și care putea cu ușurință să mă răpească și să mă facă femeia ei :))) (știe Monica la ce mă refer)) în toaletă, spunându-mi pe o voce baritonală ceva de genul: - Eu înțeleg că te-ai spălat pe mâini, dar cu oglinda ce-ai avut, mămicuță? Cu ochii mari, neînțelegând nimic, am privit spre oglindă. Un strop rebel se rătăcise, pesemne, atunci când îmi scuturasem mâinile de apă, și dormea liniștit pe oglindă. Unul singur. Apoi a smuls violent 3-4 șervete de mâini, dintr-ălea groase, și a șters oglinda de ziceai că vrea să o lase fără luciu. M-am retras discret, temându-mă pentru viața mea... :D

Nu mai e timp

     Din ce in ce mai des uit toate lucrurile pe care trebuie sa le fac, asa ca apelez cu incredere la pix si agenda. Tot ce aman in a pune pe hartie are mari sanse sa nu se mai intample niciodata. Cu toate astea, parca niciodata nu mai e suficient timp sa fac lejer lucrurile pe care mi le propun. Ultimul de pe lista mereu e facut pe jumatate, inghesuit in program. Si eu intotdeauna am urat "facutul de umplutura" sau "ca sa fie"...

     Asa e si cu scrisul pe blog - mereu se intampla sa fie ultimul lucru de pe lista. Mi-am notat in agenda sa scriu despre Impro Show-ul la care am fost cu Oana si Anda acum o luna. Saptamana urmatoare am fost iarasi la Impro Show in Scena 8, asa ca mi-am zis ca scriu despre amandoua in acelasi post - salvand timp. Au mai trecut 2 saptamani de atunci si aproape ca nu mai stiu cum am simtit cu privire la spectacol. Si din amintiri nu pot scrie...

     Sambata am fost la conferinta in care AIESEC Craiova si-a ales echipa de conducere pe mandatul 2011-2012. Am apucat sa scriu aici care au fost rezultatele, dar mi-ar fi placut sa am timp sa scriu si pe blogul personal "la cald". Pareri, subiectiv, sentimente, felicitari, rautati, emotii, multumiri sau nemultumiri, in functie de ce am simtit. Acum s-au "racit"...

     Cris m-a dus pentru prima data in viata (si probabil ultima) la patinoar. Un sfert am ras si trei am tremurat, de frig, de diverse frici (sa nu cad, sa nu ma loveasca cineva, sa nu lovesc pe cineva), de diverse dureri. Voiam sa o laud pentru cat de bine s-a descurcat pe patine si sa rad de cum mi-am rupt o unghie si de cazatura-mi intr-un genunchi. Acum aproape ca mi-a disparut vanataia...

     Duminica asta plec cu Cris la Monica, la Avignon, via Nisa. Voiam sa scriu despre asta, mai ales ca e posibil sa nu ne mai auzim decat la anul. Sa fi apucat sa imi/ne/va urez vreme buna, distractie placuta si Sarbatori asa cum si le doreste fiecare!

     Din pacate, nu mai e timp decat sa scriu acest post 5 in 1... :)

A plecat un dinte

Da, mi-a cazut o plomba zilele trecute, dar nu ea e protagonista articolului meu. Alt 'dinte' mi-a plecat de curand. E vorba, asa cum spuneam aici, de unul dintre cei trei dinti ai Tridentului de aur al prieteniei (eu, Cris si Monica - ordinea e aleatorie). Monica a plecat la Avignon, in Franta, pentru un an (universitar), beneficiind de o bursa Erasmus. Bai si ce liniste e de cand a plecat :))

Lasand gluma deoparte, de marti dimineata de cand am pus-o la microbuz am stat cu sufletul la gura (si eu si Cris), am sunat-o de cateva ori bune pana a iesit din tara, apoi am asteptat vesti referitoare la sosirea la Avignon, cazare si acomodare. Tutto bene pana acum! Si chiar daca am vorbit cred ca mai mult decat vorbeam intr-o zi normala, acasa, parca tot imi e un piculetisor mic de tot acolo dor de ea. Da' sa nu-i spuneti, ca si-o ia-n cap :P

Ca sa-mi mai treaca de dor, m-am apucat sa ma uit peste pozele noastre de vara trecuta, din Istanbul, din timpul internshipului AIESEC. Si am gasit-o pe asta de mai jos. Asa-i ca vedeti doua maini pe o bara? Eu vad doua prietene intr-o barca :)

Tweet

Cadou intarziat

Fiind plecata la Victoria saptamana trecuta, am ratat unul dintre putinele momente din an in care as fi vrut cu adevarat sa fiu acasa: ziua lui Cris! Dar cum zicala "Mai bine mai tarziu decat niciodata" isi dovedeste plenipotenta in fiecare zi, pe acelasi principiu ne-am bazat si eu si Monica in alegerea cadoului pentru Cris. Unul simpatic, as zice, chiar daca intarziat: am scos-o la un suc pe malul Dunarii. Nu, pe celalalt mal al Dunarii, de fapt :D

Ajutate de Deni am "traficat-o" afara din casa, apoi din tara, am ras, ne-am prostit, am facut poze (pe unele dintre ele le puteti vedea aici) si am petrecut impreuna o zi intreaga, o zi minunata. 

Mica noastra escapada in Bulgaria pe scurt:

Trecut cu bacul la Calafat - 10 lei

Un pranz delicios - 6 leva

Sa iti faci prietenii fericiti - de nepretuit :)