Atentie sau politete?

          Vi s-a întâmplat vreodată să ajungeți undeva și să trebuiască să faceți cunoștință cu multe persoane de care nu mai auziserăți până atunci? Adică să rețineți numele a suficient de mulți oameni ca memoria voastră să o ia razna? Mie mi s-a întâmplat să fiu de ambele părți ale baricadei și niciodată nu mi s-a părut rușinos să recunosc că nu am reușit să rețin numele sau să reușesc să le asociez ulterior cu persoana, așa cum nu mi se pare motiv de supărare că cineva nu a reușit să țină minte din prima cum mă cheamă pe mine și pe ceilalți ț oameni de lângă mine. Lucrurile se schimbă, însă, și devin ușor delicate atunci când cineva cu care ai interacționat mai mult și mai pe îndelete insistă în a te numi în alt fel decât te-ai prezentat tu.

          Ca să luăm un exemplu concret, numele meu din buletin, așa cum a fost el lăsat de la mama și tata (și, cred, cu o oareșce contribuție de la mama-nașa) este Alexandra - Daniela Ilie. Dar toată lumea îmi spune Dana. Așa îmi spun și eu, adică să nu crezi că dacă ne întâlnim vreodată și dăm mână, o să înșirui întreaga polologhie. Daniela nu-mi place, parcă e prea formal și neprietenos. Alexandra îmi place, dar nu o să răspund vreodată dacă mă strigi așa. E genul acela de nume care mi-ar fi plăcut dacă m-ar fi strigat lumea pe el de mică, nu să ajung la o vârstă și una lume să mă strige Dana, alta Alexandra, și eu să am probleme de identitate. Deci, ca să fie treaba-treabă: Salut, eu sunt Dana. Dana pe care îl regăsiți în acel danailie2004 cu care mă semnez peste tot prin această mare lume internautică și cu care mă regăsiți pe blog sau pe Twitter, ca să dau două exemple mai elocvente. Cu toate acestea, pe profilurile de Facebook, LinkedIn sau Google-related, mă veți găsi cu numele complet - motiv de confuzie pe care bineînțeles că desigur că îl înțeleg.

          Ceea ce nu înțeleg, însă, este un lucru pe care nu știu dacă să-l cataloghez ca lipsă de atenție sau de politețe (dar oricum ar fi, e oarecum neplăcut). E cel despre care scriam un pic mai sus, și anume legat de oamenii care ți se adresează altfel decât te-ai prezentat tu după ce au petrecut deja o vreme prin preajma-ți. Să dau două exemple:

Why?

1. Te duci la munte cu un grup mai mare de prieteni și prieteni de-ai prietenilor cu care, logic, faci cunoștință la fața locului. La întoarcere, cineva din grup cu care nu avuseseși tangență până atunci te adaugă pe Facebook și îți trimite un mesaj de genul: Alexandra, poți să-mi trimiți și mie pozele de la munte? Bun, înțeleg că n-am vorbit prea multe în vacanță și că poate nu ți s-a întipărit în memorie cum am zis că mă cheamă și cum m-a strigat lumea x zile, dar dacă nu ești sigură sau știi sigur că nu ai reținut, de ce nu mă abordezi evitând să îmi spui pe nume?

2. Trimiți un mail informal unei persoane necunoscute. La finalul textului îi faci vreo urare de zi faină și te semnezi Dana, dar dedesubt apare automat semnătura cu numele complet. Persoana respectivă îți răspunde Salut, Alexandra. Retoric mă întreb cât de greu poate fi să fii atent la un asemenea detaliu...

          Știu că sunteți mulți norocoși care aveți un nume și cu ăla defilați, dar voi cum ați interpreta chestia asta, ca lipsă de atenție sau de politețe?

Eu, directoare?

         Eu, directoare?

         Da, mă, râdeți cât vreți, că tot râzând vă întreb și eu. Dar luați de citiți ce vă întreb eu aici și apoi purcedeți să îmi răspundeți!

         De marți până joi mă duc să mă joc cu copiii mari la Dunăre, căci m-a invitat Chinezu la un teambuilding al directorilor Bloggers Inc. (adică noi, cei mulți internauți care mergem). Umblă vorba că cei de la Renault ne transportă acolo (eu în mașină cu Make, subiectul primului fanclub înființat de mine :P, Cristina Bazavan și Răzvan Pascu, pe care abia aștept să îi cunosc în persoană, căci în casa virtuală le-am intrat de ceva ori în viață), Continental Hotels ne odihnește la un motel pe malul Dunării și Aventuria.ro ne obosește la niscaiva ture de caiac, biciclit (unde eu zic pas, căci în singura experiență din copilărie cu bicla am sfârșit cu mâna-n ghips) și drumeții.

          E de la sine înțeles că noi suntem oameni serioși cu toții și trebuie să ne asumăm titulatura de director, dar parol că mi-a fost greu să mă gândesc directoarea „la ce” să mă autointitulez. Aruncând un ochi peste lista participanților, am observat că-s singura care nu se dă pe domeniu propriu, așa că mi-a venit în cap să zic că-s directoarea blogspot. Numa’ că apoi a dat și Oana o geană peste lista cu pricina și a tras ea concluzia că e mai mult decât probabil să fiu un fel de Prâslea pe acolo, de unde ne-am gândit noi că aș putea fi un fel de Junior Director. Cam atât am reușit să storc din creierașii bronzați cu soare a la Cluj (unde m-am delectat la concertul Roxette), dar aș fi curioasă să facem un exercițiu de imaginație și să îmi spuneți dacă m-ați vedea în funcțiune de conducere și dacă da, conducând ce? :P

Nonconformism

          Pe vremuri, nonconformism însemna să:

- fii femeie și să joci teatru / ai o slujbă / călărești / tragi cu arma;

- fii băiat și să ai părul lung / cercel în ureche;

- să fii hippie / rocker / punker;

- să bei / fumezi;

- să ai tatuaj / pierce;

- să te declari ateu;

- să protestezi împotriva sistemului.

          În ziua de azi, ce credeți că face un om nonconformist?

Sursa, aici.

O viata mai buna

          Că e magazin din mall sau butic de pe stradă, de modă sau alimentar, de brand sau de amestec, mare sau mic, cum intri în el, cum te ia în primire cineva (de obicei o doamnă/domnișoară) cu celebra replică: "Ce doriți?" Chestia asta e greșită la atât de multe niveluri că n-am timp să le enumăr pe toate.

          Pentru început, exprimarea e respingătoare în sinea ei, căci e nedelicată. Însoțită aproape mereu (nu generaliza!, nu generaliza!, nu generaliza!) de o grimasă/strâmbătură acră și scoasă pe un ton semi-sictirit, întrebarea nu face altceva decât să sperie sau să demoralizeze cumpărătorul. Îți vine să faci cale întoarsă fără să mai dorești nimic. Altfel s-ar pune problema dacă te-ar întreba "Cu ce pot să vă ajut?" sau, chiar mai bine, "Cu ce pot să vă fiu de folos?"

          Apoi, până la urmă, nu mai contează ce și cum te întreabă, ci când. De cele mai multe ori, nici nu apuci să îți dai seama dacă ești în magazinul care trebuie, nu te dezmeticești să găsești ciocolata pe raft sau poate nici nu ești interesat să cumperi, ci doar să iei pulsul pieței, și întrebarea tună fulgerător (muhaha, "tună fulgerător", bună asta :P). Ești pus în situația de a da și tu un răspuns la fel de nepotrivit ca întrebarea ce ți se pune: "Dacă doresc ceva / văd ceva care îmi place, vă anunț!"

          Și cam așa decurg lucrurile de obicei. Asta în caz că n-ați avut norocul să fiți deja într-un magazin, să intre un client, iar vânzătoarea să se repeadă pe el:

- Ce doriți?

          Domnul să se întoarcă spre ea, să își scoată tacticos ochelarii și să îi răspundă hotărât:

- O viață mai bună!

*Povestea este inspirată din fapte reale. Mulțumesc, domnu' Jan, pentru material! :D

Prietenii prietenilor nostri sunt prietenii nostri?

          Știm cu toții zicala conform căreia dușmanii dușmanilor noștri sunt prietenii noștri. Deși nu-s neapărat fana generalizărilor, trebuie să-i dau Cezarului ce-i pus deoparte și să recunosc că vorba asta s-a aplicat de foarte multe ori de-a lungul timpului, într-o paletă extrem de largă de situații. Cele mai evidente (Captain Obvious vă salută!) sunt cele istorice, legate de conflicte și războaie, zicala pe care am menționat-o fiind unul din motivele ce stăteau la baza alianțelor și a fronturilor comune făcute de doi sau mai mulți aliați împotriva unui aceluiași inamic.

          Pe baza aceluiași raționament (logico-matematic), s-ar deduce și că:

1. prietenii prietenilor noștri sunt prietenii noștri

2. prietenii dușmanilor noștri sunt dușmanii noștri

3. dușmanii prietenilor noștri sunt dușmanii noștri

          Revin la situația #1. Am n cazuri (mi s-a întâmplat și mie, știu și de la alții) în care faptul că A e prieten cu B, iar B e prieten cu C, rezultă în faptul că A e prieten cu C. E oarecum normal, dacă stăm să analizăm cum îmi place mie, adică matematicește. A și B sunt prieteni pentru că au lucruri în comun și împart majoritatea intereselor. Urmărind același raționament, B și C sunt prieteni tot pentru că au lucruri și interese comune. Lăsând deoparte ipoteza conform căreia B este un munte de interese, hobby-uri etc (și, implicit, că poate avea unele în comun și altele diferite cu B), ajungem la concluzia că, invariabil, A și C trebuie să aibă și ei niște lucruri în comun care să stea la baza unei eventuale prietenii. 

          D-apăi uite că noi, oamenii, nu prea suntem așa matematici din fire... La polul opus, adică negativ sau mai puțin idealist, avem câteva situații cheie. Uneori, faptul că un prieten îmi vorbește cu entuziasm despre un alt prieten poate să îmi creeze, la rândul meu, o impresie entuziastă care să nu se justifice în momentul în care ajung să îl cunosc efectiv pe prietenul prietenului. Alteori, -și cred că n-ar fi frumos să ocolesc aspectele mai puțin plăcute ale minților noastre complicate- putem chiar să respingem de la început orice dorință de a ne împrieteni cu prietenul prietenului nostru tocmai din acel sentiment uman pe care nu mă pot hotărî dacă să îl numesc invidie sau gelozie. 

          Oricât m-aș gândi și răzgândi, tot nu reușesc să creez un tipar în acest sens (ceea ce e logic, căci oricum nu există), așa că o să continui să fac după cum mă taie capul. Voi cum procedați în asemenea situații? :P

Ce ai face cu 100.000 euro?

          Fiecare dintre noi am visat ca, la un anumit moment al vieții noastre, să fim bogați. Nu să avem x mii de euro în cont, nici y zeci de mii de euro, ci o sumă fantastică, nelimitată, infinită, care să ne permită să facem orice ne trece prin cap, să aruncăm cu banii, să-i investim în prostii și să nu ne pese de pierderi, știind că sunt regenerabili. Și ne-am gândit și mai departe, anume la ce vom face cu banii ăștia. Ne-am gândit ce vom cumpăra de ei, ce vom mânca de ei, ce haine ne vom cumpăra, pe unde vom călători, cu cine îi vom împărți, cui și ce cadouri vom face, cum ne vor influența / schimba din punct de vedere moral șamd. Pentru distracția noastră, ar fi fain să cunoaștem o astfel de persoană înainte și după ce ar primi o asemenea sumă, dar șansele sunt minime, așa încât ne consolăm întrebându-i pe alții ce ar face într-o situație similară.

          Video-ul de mai jos a fost filmat de niște prieteni de-ai mei ca să se participe cu el la un concurs. În el, opresc diverse persoane pe stradă și le întreabă ce ar face cu 100.000 de euro. Ca să ne demonstreze că toți visăm să ajungem acolo, că unii dintre noi sunt conduși de stereotipuri, dar și că unii sunt hazlii de la mama natură sau că iubirea este mai presus de bani...cel puțin în teorie! Pe mine m-a impresionat primul intervievat. Vouă care răspuns v-a plăcut cel mai mult? :)