Se afișează postările cu eticheta mama. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mama. Afișați toate postările

13 august 2012

Copiii spun lucruri trasnite III

         Băile Olănești, parcul central, pe înserat. Pe o băncuță, o mămică începe să-și strângă calabalâcul: hăinuțe, jucării, sticle de suc, ambalaje de pufuleți. Îl strigă pe puștanu-i de 5-6 ani să vină să îi dea puloverul pe el ca să plece acasă. Copilul stă la câțiva metri distanță, în boscheți, și strigă la ea cât îl țin puterile:
- Nuuu, vleau să ne mai jucăm! Vinoooo!
          Mama, vizibil iritată, ridică tonul:
- Nu mai țipa și treci imediat încoace!
          Copilul, parcă sfidând-o, continuă să urle:
- Nuuuuu (un țipăt prelung, cu mulți u, probabil)! 
          Din doi pași mama e lângă el, îl ia pe sus și îl pune pe bancă.
- File-a dlacu să fii!, zice puștiulică hotărât.
        Două perechi de palme urmate de o liniște monumentală. Parcă tot parcul a tăcut. Ne ridicăm biniiișor și ne îndepărtăm, de teamă ca râsul nostru să nu disturbe atmosfera...


01 iunie 2012

O zi a copiilor...mai speciala

          Pentru că astăzi, în jurul prânzului, a trebuit să fac câteva comisioane, m-am preumblat prin centrul Craiovei, pesemne la ora la care toată puradimea urbei a ieșit la sărbătorit Ziua Copilului
          Fiindcă Piața Mihai Viteazul era înțesată de florile de la ExpoFlora, mămicile dăduseră atacul la băncuțele din părculețul din spatele statuii și la cele de pe lângă Mercur, iar copilașii invadaseră toate aleile, mâzgâlindu-le de zor cu tradiționala cretă colorată. Trecând pe lângă o fetiță și un băiețel în culmea efuziunii artistice, am încetinit pasul sperând că desenele lor mă vor purta pe vremea copilăriei mele, când veneam și noi în piață și desenam naiv o casă, un soare, o floare și pe membrii familiei. Cei doi desenaseră doar câte un cerc. În al fetiței scria RIANA, în al băiețelului SHADY. Mămicile de pe băncuță, strâmt îmbrăcate, spărgeau semințe și scuipau cojile pe jos. Am trecut mai departe, întrebându-mă dacă cele două cuvinte scrise pe asfalt aveau vreo legătura cu preferințele muzicale ale părinților.
          Ajungând pe esplanada din fața Teatrului, hoarde de copii dansau pe ritmurile lui Michel Telo. Nossa, nossa, animatorii îi îndemnau de la microfon să danseze, să se miște, să se zbenguie. Se termină piesa asta, începe Zaleilaleilaleilalei. Nebunie, gălăgie! Animatorul cheamă în față doi copilași costumați în fluturași, laudă felul în care dansează (mereu mi s-au părut amuzanți copiii mici care cred că dansează) și îi pune pe ceilalți să facă la fel. Trec chiar pe lângă ei, încărcându-mă parcă din energia lor, zâmbind la costumele vii și la mișcările lor browniene. Animatorul anunță că va lua o scurtă pauză și că va reveni curând, dar că, între timp, copiii trebuie să continue să danseze. "Da?" "Daaaaa", strigă-n cor vreo 50-60 de copiii. Piesa celor de la Mandinga e pe final; a început altceva. Ce e, că mi se pare cunoscută? "E sofisticată, mă!" Pe mine să mă scuzați, dar cum mergeam așa agale și pătrunsă de spiritul copilăriei, așa m-a bufnit un bwahahaha la auzul piesei că, dacă aș fi avut un bol de cereale...
Cereal guy

          La mulți ani copilului din tine pe care-l ții ascuns și nu-l lași să iasă la joacă! :)


17 octombrie 2011

Zi de octombrie, 17

          Zi de octombrie, 17, e o zi frumoasă. Nu pentru că a primit Camus Nobelul pentru Literatură, ci pentru că s-a născut persoana pe care o iubesc cel mai mult. :)