Cum, nu îl știți pe Antonio? Nu-i nimic, nici eu n-am știut despre cine e vorba prima dată când i-am auzit numele. Ba mai mult, mi-am amintit de reclama de la Nestea cu "Antonio, fa caldo" și mi-a mai venit să și râd. Dar să vă pun la curent cu întâmplarea cu care vă amenințam încă din titlu.
Săptămâna trecută, două fete cucuiete lasă într-o seară mașina în spate la Universitate și pleacă pe jos, prin frig, una dintre ele (nu spun cine - Cris) mai fiind și îmbrăcată în fustă, până la El Greco. Să bage ca domnișoarele la ghiozdan. Zis și făcut, ajungem noi la restaurant, intrăm, înăuntru plin de oameni. Dăm o târcoală vizuală a restaurantului, vedem din ochi că n-ar mai fi locuri, totuși mă apropii de o masă goală dintr-un colț, era rezervată, ne întoarcem pe călcâie și ieșim. Tot ca domnișoarele, nehotărâte, ne oprim în fața restaurantului, pe trotuar, să ne decidem dacă mergem înspre Universitate să luăm mașina sau dacă mergem pe jos către altă posibilă țintă a foamei noastre magistrale. Până ne-am expus noi argumentele, până am susținut pledoariile interminabile, ne pomenim că ne strigă cineva. Nu mai țin minte exact cum, dar a fost genul ăla de chemare care taie liniștea serii și n-ai cum să nu te întorci, chiar dacă habar n-ai dacă pe tine te vizează. Din ușă de la El Greco, o domnișoară chelneriță ne spune că ne strigă Antonio. Eu mă uit la Cris întrebătoare, Cris se uită suspicioasă la mine. Antonio? WTF? Ridicăm simultan din umeri. Ne ducem către domnișoară să aflăm misterul. Când ne apropiem suficient, Cris mai întreabă o dată despre ce e vorba. Zic: "Nu știu, dar o întrebăm pe domnișoara și ne spune." Ne repetă, destinsă și zâmbitoare: "Vă strigă Antonio!" Și cu mâna ni-l indică pe ... Antonio, care stătea în dreptul ușii de la bucătărie. Primul mister mi s-a deslușit, căci pe bucătarul de la El Greco îl mai întâlnisem o dată, cu ocazia unei cine luate acolo cu Cristina și Tony, doar că nu știam că îl cheamă așa. Dar acum se ridică valul doi de curiozitate, și anume de ce ne-ar striga Antonio pe noi?!
În fine, nu vă descriu gândurile care mi-au traversat cu repeziciune mintea din momentul în care am intrat înapoi în restaurant și până am ajuns lângă personajul cu pricina. Ne salută, zâmbitor și el, și ne arată cu mâna o masă goală, pe care noi nu o observaserăm, fiind ascunsă după o perdeluță, la care ne invită să luăm loc. Și se retrage. Asta ... a fost tot. Ne lasă cu dubiile și cu neînțelegerile. Oscilam între a crede că și-a amintit de mine în mod special și că a observat faptul că am intrat și nu am găsit masă. Oricare variantă ar fi fost, nu ne puteam opri din zâmbit, și eu și Cris, pentru că ne-a făcut să ne simțim excelent. Era plin în jurul nostru, chelnerii abia își vedeau capul de treabă. Îmi e greu să cred că n-a vrut să piardă un client într-o seară. Mai degrabă gândesc că a vrut să facă acel client să se simtă special și să se întoarcă de mai multe ori. Și să povestească despre locul ăsta (aș putea spune vrăjit), ca să revină cu mai mulți. A fost o seară extrem de plăcută. Nu mai laud compania, căci vă puteți numa' imagina; în schimb vă spun că, de la mâncare până la servire și atmosferă, totul a fost ireproșabil. Pentru că se poate și așa da, nu numai așa nu.
PS: De mult ce mi-a plăcut în prima seară, am revenit și în a doua cu Mădă și Dana. Antonio a fost la datorie, mai mult în restaurant decât la bucătărie. Întâmpina clienții la ușă, îi ajuta să își găsească masă; se făcea plăcut. Abia atunci am observat că prima pagină din meniu îi e dedicată. Ne-am distrat grămadă citind-o - și ne-a devenit și mai simpatic. :)
